Plin de farmec și povești,
Bucureștiul de altădată
Freamătă când zâmbești
Ascultându-ți inima acordată.
La Cafeneaua Fialkowski
Vedeai pe Arghezi și pe Macedonski,
La Terasa Oteteleșanu
Te-nsoțeau Minulescu și Rebreanu.
La Capșa se-ntâlneau seniorii,
Plini de vervă la un vin
Să-și împărtășească din istorii,
Îndulcite… cu pelin!
La Gambrinus, Caragiale
L-a trădat pe Eminescu
Când s-a amorezat de Micle.
„Două note”: terminat și Maiorescu!
Oraș al grădinilor de vară
Și al mahalalelor sordide,
Al aromelor de odinioară,
E Bucureștiul cu rime acide.
Cârciumile și elita spiritualității române
Eminescu, Macedonski, Rebreanu sau Caragiale, spirite evoluate ale culturii românești, au dat sclipire Bucureștiului de odinioară, orașul unde elita scriitorilor români se întâlnea la căldura prieteniei și a gândurilor înalte.
Cine nu a auzit de cafeneaua Fialkowski? Cu 45 de ani în urmă, acolo auzeai râsetele carismatice și comentariile pline de voie bună ale artiștilor de la Teatrul Național și ale scriitorilor. Între anii 1853 și 1898, Fialkowski s-a aflat la parterul și subsolul clădirii situată la intersecția Străzii Regale (actualmente cunoscută sub numele de Ion Câmpineanu) cu Podul Mogoșoaiei (cum s-a numit inițial Calea Victoriei), lângă vechiul sediu al Teatrului Național din București. Se spune că, în timp ce Alexandru Macedonski era unul din clienții obișnuiți ai localului, din când în când, tot aici îl puteai zări și pe Mihai Eminescu.
În trecerea lor stelară pe străzile Bucureștiului, Mihai Eminescu, Alexandru Vlahuţă, Ion Luca Caragiale, George Coşbuc şi Alexandru Macedonski sau Emil Gârleanu, Ilarie Chendi, Al. Stamatiad, Liviu Rebreanu, Ion Minulescu, Sadoveanu ori pictorii Camil Ressu şi Iosif Iser, se opreau la Terasa Oteteleșanu (Grand Cafe Ottetelechano) unde își odihneau gândurile sau poate dezbăteau versuri, cuvinte și povestiri ce urmau să devină zestrea culturii românești. Terasa Oteteleșanu era o cârciumă situată pe Calea Victoriei la nr. 49, chiar în locul unde astăzi de află Palatul Telefoanelor.
Bineînțeles că parfumul anilor de glorie al culturii române era completat de Casa Capșa, unde după terminarea balurilor și a spectacolelor de teatru, toată protipendada Bucureștiului trebuia să meargă undeva să supeze. Revista Historia notează că localul „se deschidea zilnic, la ora 7.00. La acea oră, mesele şi scaunele erau în ordine şi pustii. La ora 9.00, mesele erau ocupate, iar după 10.00 era zarvă mare. Primul venit, la 8.00 dimineaţa, era poetul şi matematicianul Dan Barbilian (Ion Barbu), mare amator de cafea filtru concentrată, care avea masa lui <<în centru>>, devenită birou de lucru. Într-o zi, scrie în condica de reclamaţii, după ce ţipă la chelner: <<N-am să mai calc în această speluncă>>. După plecarea lui Barbu, Şerban Cioculescu i-a cerut unui piccolo să-i arate condica. <<Ştiu de ce îmi cereţi condica. Vreţi să citiţi ce-a scris dr. prof. Barbilian, nu-i aşa?>>, spune chelnerul. <<Aşa e>>, răspunde Cioculescu”.
Diminețile își servea cafeaua cu lapte Camil Petrescu, însă la Capșa erau mulți clienți fideli, printre care și poetul Ion Minulescu, scriitorul Zaharia Stancu, o seamă de jurnaliști și politicieni.
Cine nu a auzit de Berăria Gambrinus a lui Caragiale? Aceasta a fost deschisă în anul 1901 într-o clădire, vizavi de Teatrul Național din București (actualul Hotel Novotel), mai exact la intersecția Căii Victoriei cu strada Ion Câmpineanu. Aici, pe lângă bere, se putea servi o ciorbă de burtă, mititei, șnițele, cartofi, mazăre, salate și brânzeturi. Se spune că la Gambrinus, veneau în mod special ziariștii de la „Universul” și „Adevărul” sau actorii de la Teatrul Național. Și pentru că era berăria lui „nenea Iancu”, uneori clienții erau serviți chiar de marele Ion Luca Caragiale, care nu ezita să-și apostrofeze clienții cu sarcasmul bine-cunoscut. Se spunea că patronul de la Gambrinus nu s-a sfiit vreodată să îi critice nici pe amicii săi, așa cum a făcut și cu Titu Maiorescu, în articolul „Două note”. Conform biografiei marelui dramaturg, în 1892, după conferința de la Ateneu „Gâște și Gâște literare”, precum și după apariția articolului „Două note”, în care îl ataca pe Maiorescu că ar fi falsificat textele lirice ale lui Eminescu, Caragiale părăsește Junimea.
Cam așa arăta odată Bucureștiul…, cu rime acide!
