Nicolae Iorga și „lupta pentru limba românescă”

O personalitate complexă ca cea a lui Nicolae Iorga este greu de surprins într-un articol de revistă, dar în rândurile ce urmează mă voi opri asupra eforturilor marelui scriitor și om politic care toată viața și-a dedicat-o limbii române, acestei moșteniri pe care a promovat-o cu toată înțelepciunea și voința sa, folosind toate pârghiile vremii. Numai dacă stăm să ne gândim, tot ce înseamnă scrierile lui Nicolae Iorga, pornind de la un simplu articol de ziar, până la operele sale, care cuprind mai multe volume impresionante, fuseseră numărate în anul 1934 la nu mai puțin de 13.682, conform „Biografiei istorice și literare a lui N. Iorga (1800-1934)” și „Biografiei politice, sociale și economice a lui N. Iorga (1800-1934)”, publicate de V. Barbu Teodoru, în anii 1935, respectiv în 1937. Desigur că, acestor scrieri li s-au adăugat alte câteva mii în ultimii ani ai vieții sale. Opera lui Iorga este considerată de criticii literari ca fiind poate cea mai vastă din istoria culturii universale, mai ales că ea prezintă de la fenomene culturale, la studii istorice, ori la scrisul cotidian. Nicolae Iorga s-a implicat în problemele de fond ale societății și întotdeauna a încercat să găsească soluții.

El este apreciat ca istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist și memorialist, dar este cunoscut în lume și ca medievist, bizantinist, romanist, slavist, istoric al artelor și filozof al istoriei. În primele decenii ale secolului XX, Iorga a jucat „rolul lui Voltaire”, spunea George Călinescu. Totodată, el a fost și profesor universitar, parlamentar, ministru, prim-ministru și, nu în ultimul rând, unul dintre numele sonore ale Academiei Române.

Franțuzismele și englezismele aduc deservicii limbii române

Voi face o parelelă între lupta lui Nicolae Iorga pentru apărarea limbii române cu ceea ce se întâmplă în prezent. Dacă în acea perioadă erau la modă franțuzismele, care cotropiseră stâlcind frumosul nostru grai strămoșesc, în ziua de astăzi am fost asaltați de englezisme. De aceea, timp de 8 ani, între 1996 şi 2004, cunoscutul senator George Pruteanu s-a zbătut pentru promulgarea Legii nr. 500/12 noiembrie 2004 privind folosirea limbii române în locuri, relaţii şi instituţii publice, cunoscută sub numele folcloric de „legea Pruteanu”. Profesor universitar, filolog și politician român, George Pruteanu a fost singura personalitate care s-a luptat pentru limba noastră în Parlamentul României și în mass-media. Așa cum scria pe pagina sa de Net, www.pruteanu.ro, el își dorea ca noile cuvinte, provenite din limbi străine, să fie scrise românește: „Nu putem scrie nici franţuzeşte, nici ungureşte, nici englezeşte limba română. Atâta timp cât va exista, limba română trebuie scrisă româneşte. În toate cazurile în care e posibil fără pierderi semnificative, orice cuvânt nou-preluat trebuie integrat sistemului, asimilat, autohtonizat, conform regulilor de scriere şi de pronunţie ale limbii române. În era globalizării, pe care o trăim acum, acest lucru trebuie să se petreacă mult mai prompt, mai rapid, şi un rol serios îl joacă pe de o parte presa, pe de alta, lucrările normative, dicţionarele. Dacă ele încă propun, din inerţie sau timiditate, să scriem, în romgleză, lookul sau site-ul, ele fac un deserviciu limbii române. O limbă nu se îmbogăţeşte cu xenisme, cu cuvinte care rămân străine. Nu se poate ca zone ample din limba română să fie, grafic, <<colonii>>”.

Ca orator, Iorga era „elanul neînfrînat care te duce la baricadă”

Pentru Nicolae Iorga, problema utilizării corecte a limbii române era o chestiune de importanță vitală. Așa se explică faptul că în martie 1906, Iorga a spus în fața studenților de la Universitate că limba e dovada individualității noastre ca popor, „cea mai scumpă moștenire a strămoșilor care au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui suprem product sufletesc”. El protesta astfel împotriva faptului că la Ateneul Român avuseseră loc două conferințe în limba franceză și nu în limba română, iar o trupă de artiști amatori urma, ca în perioada 13-15 martie, să aibă o reprezentație în limba română și alte trei puneri în scenă ale unui spectacol „coupé”  în limba franceză. Pe 12 martie, Iorga a publicat în ziarul „Epoca” un articol prin care ruga publicul să boicoteze spectacolele amintite: „Rugăm pe oricine se poate gândi la moșii, la strămășii săi, trăiți cinstit în țara românească, cu grai românesc, cu suflet românesc, rugăm pe oricine nu vrea să-și arunce copiii în vălmășagul vremurilor, fără să știe în ce limbă îi vor pomeni aceia care vor veni după dânșii, îi rugăm cu o căldură ce nu se poate coborî în cuvinte, să nu vie la Teatrul Național în seara de 13 martie și în seara de 15 martie 1906”.

Despre aceste momente s-a scris în revista „Junimea literară”, mai ales că în ziua de 13 martie 1906, a avut loc și conferința cu tema „Primejdia înstrăinării claselor diriginte”, la „Turverein”, în care marele scriitor a declarat deschisă „lupta pentru limba românească”. Discursul său a captivat total auditoriul, așa cum avea să consemneze D. Anghel, în Junimea Literară 1911, nr. 7-9: „O putere elementară de uragan trecea în glasul acela, omul transfigurat ca un anacrest, ca un rătăcit în altă lume, vorbea făcând procesul boierilor de astăzi, în comparție cu boierimea veche. Cuvintele lui biciuiau, arzătoare, ironia își arăta dinții sclipitori, duioșia găsea culori de o frăgezime minunată, cugetarea aprindea licăriri fantastice (…). Era elocvența care antrenează masele, suflul puternic care nu cunoaște stavilă, elanul neînfrînat care te duce la baricadă”.

Ca ziarist, Iorga a promovat permanent în paginile revistei „Sămănătorul” valorile naţionale tradiţionale şi folclorice și a susținut nevoia culturalizării țărănimii care era cea mai fidelă reprezentare a sufletului românesc. În 1907, N. Iorga a fondat propria revistă – „Floarea darurilor” – , despre care Constantin Ciopraga spunea că  a scris-o aproape în întregime singur, pentru a oferi publicului o „revistă liniștită, împăcată, zîmbind oricui, alinînd pe oricine”, „un fel de antologie și îndreptar pentru întreg poporul nostru”. „Floarea darurilor” a rezistat de la 1 ianuarie până la 30 dec. 1907. Un an mai târziu, istoricul Nicolae Iorga publică în „Neamul românesc literar” atacuri la adresa scriitorilor de la „Viața românească”, care primeau onorarii pentru munca literară. Nici această revistă nu a fost bine primită de către cititori, așa că în perioada 1913-1914 a înființat revista literară lunară și apoi săptămânală, intitulată „Drum drept”, unde se publicau cercetări literare semnate de N. Iorga, N. Cartojan, P. Cancel, Paul Papadopol și alții. Separat, el a publicat frecvent în paginile revistelor „Sămănătorul”, „Vatra”, „Convorbiri literare”, „Arhiva” și altele.

Indiferent că vrei să îl privești ca pe un scriitor ori ca pe un om politic, Nicolae Iorga a avut permanent în centrul preocupărilor sale tradiția, limba și poporul țării sale, subliniind mereu faptul că istoricul trebuie să fie „un mărturisitor al unității neamului”.

(Articol publicat și în revista „Literatorul”, ediția nouă, nr. 8)

You May Also Like

„Atingerea privirii”, o metaforă transpusă în realitate de maestrul Nicu Dumitrescu

Negustoria antichităților

O carte ca un zâmbet: „Cea mai fericită zi”

Eugen Șerbănescu și a sa relație de „love & hate” cu scrisul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *