La înălțimea destinului, scriitorul Dumitru Crudu a mers pe bârna îngustă a vieții, la granița dintre cer și pământ. În goana lui spre adevăr, a căzut cu inima deschisă spre dragoste, s-a lovit de spaima taincă a morții și de amnezia conștiinței lumii. Revoltat de exhibiționismul falselor valori, scriitorul Dumitru Crudu a ridicat privirea spre cer și acolo, la granița dintre văzduh și pământ a întâlnit harul creației. Atunci cuvântul a început să-i vorbească și i-a deschis porți pe care poți intra doar când poți duce pe umeri greutatea și adrenalina vieții. A scris din plăcerea harului pe care l-a primit, ascunzându-se în umbra fiecărui personaj pe care l-a inventat. Creator al unui spectacol sincer, brutal, dar și sublim, al vieții despre prietenie, dragoste, trădare, mafioți, părinți săraci, dar și speranță, scriitorul Dumitru Crudu este premiat de Academia Română la secțiunea „Filologie și Literatură” în anul 2016, când i-a fost conferit Premiul „Ion Creangă”, ca o recunoaștere a valorii romanului „Salutări lui Troţki”. În anul 2003, a câștigat Concursul de dramaturgie „Cea mai bună piesă românească a anului” organizat de Uniunea Teatrală din România (UNITER) și de Fundația Principesa Margareta a României.
Am amintit două dintre premiile decernate scriitorului Dumitru Crudu. El este o personalitate complexă, un cunoscut prozator, dramaturg, poet și gazetar din Republica Moldova, născut în 1968, în satul Flutura, raionul Ungheni. Cărţile lui ori fragmente din opera sa au fost traduse în cehă, germană, rusă, italiană, franceză, engleză, catalană, suedeză, olandeză și au apărut în antologii și în reviste. A scris 20 de piese de teatru, după care s-au realizat aproximativ 30 de spectacole şi filme în România, Republica Moldova, Italia, Germania, Suedia, Franța, Bulgaria, Haiti, Camerun.
Chiar dacă a fost elogiat și a câștigat multe premii, Dumitru Crudu, s-a întors cu gândul în satul natal Flutura și l-a pus în centrul Universului, unde se refugiază când îl obosește strigătul străzii pentru că vrea „să reînnoade unitatea pierdută între om, copilăria sa, lume, natură și Dumnezeu.”
Scriitorul Dumitru Crudu a acordat revistei „Semne alese” un interviu, pe care îl prezentăm mai jos:
Ați scris versuri în care cuvântul transfigurează obiectele în esența unei stări.
„stau pe nişte pietre Doamne
şi mă gândesc la tine
stau pe nişte pietre
dintr-o casă care se demolează
pietrele mă lovesc
ca şi faptele mele din trecut”
Încercați să ridicați povara complicată a dicționarelor filosofice și să revelați sensul existenței?
Dumitru Crudu: Știți, la momentul când am scris aceste poezii eu eram un boem dezamăgit de sine, de existență, de societate, de oameni, de prezent, trăind în mizerie și sărăcie, și cu un orizont obturat. Și cel mai important, eram un boem dezabuzat de viața boemă, de prietenii din cafenele, care căutasem salvarea în alcool și nu o găsisem acolo, cu toate că au fost și clipe când viața mi se părea fermecătoare și splendidă după un pahar de vin. Totuși, clipele astea au fost rare și n-au durat. Nu, alcoolul, boema, viața pe roți nu ducea nicăieri. Am înțeles asta foarte repede, dar nu știam cu ce aș putea-o înlocui. Până când, într-o bună zi, nu am înțeles că sunt un om fragil și neputincios și că salvarea ar trebui s-o caut în altă parte și atunci am scris aceste poezii în care l-am invocat pe Dumnezeu, punându-i Lui întrebările la care eu nu puteam răspunde. Când am scris aceste poezii eram un suflet credincios ascuns într-un trup boem.
Ce a fost la început Dumitru Crudu, un dramaturg ascuns într-un poet?
Dumitru Crudu: Nici dramaturg și nici poet, ci prozator. Primele mele încercări literare au fost în domeniul prozei, pe care însă nu le puteam publica la ora când le-am scris pentru că în acele timpuri nimeni nu voia să publice proză și romanului sau povestirilor le erau preferate poeziile. Așa că am trecut și eu la poezie. Dar am trecut la poezie pentru că nu-mi puteam publica proza pe care o scriam, povestiri și romane pe care ulterior le-am pierdut, fiindcă nu am găsit unde să le public.
„Dumneavoastră sunteți acuzat nu neapărat de o crimă pe care ați făcut-o, ci de o crimă pe care o veți face…” este una dintre fazele piesei de teatru „Crima sîngeroasă din stațiunea violetelor”, pe care ați scris-o după 6 ani de tăcere. De ce atâta tăcere?
Dumitru Crudu: Pentru că am fost boem. Cât am fost boem, nu zic că am fost alcoolic, alcoolic nu am fost niciodată, dar boem am fost, și cât am fost boem nu am putut publica nimic și nu de aceea că nu aș fi scris nimic, scriam, însă nu-mi păsa de textele pe care le scriam, le scriam și le abandonam sau le aruncam la gunoi. Scriam de dragul de-a scrie. Scriam pentru a-mi satisface pofta de-a scrie, dar nu pentru a le publica. Adică scriam mai mult pentru mine și nu pentru ceilalți. Iar tăcerea asta editorială s-a întins pe o perioadă de șase ani. Când am renunțat la existența mea de hoinar prin cafenele, am spart și tăcerea și am publicat această piesă de teatru a mea, care reprezintă nu doar o despărțire de viața boemă, dar și de dragostea mea de atunci. Una peste alta, din piesa asta am încercat să fac o oglindă a felului cum mă simțeam eu în societate în acei ani: ca un osândit pentru niște culpe pe care le-ar putea face cândva.
În piesa de teatru de mai sus caricaturizați lumea postcomunistă cu o ironie dureros de adevărată, dar și cu foarte mult umor. Ce reprezintă umorul pentru dumneavoastră, un har sau un instrument artistic?
Dumitru Crudu: Cred că esența postcomunismului asta a fost: să condamni oamenii pentru niște crime pe care le-ar fi putut comite cândva, să-i osândești în scop profilactic. Adică să stârpești răul înainte ca el să se manifeste. Iar această ideologie a făcut foarte multe victime. Eu mă iau în textul meu de această mentalitate. O mentalitate totalitară, în esență. Sau un reflex al mentalității totalitare de altădată. Da, și o fac cu ajutorul umorului, care pentru mine e singura modalitate de-a opri un tanc când acesta vine cu toată viteza spre tine.
Ce a determinat acest început și cât din viața dumneavoastră se regăsește în destinul personajelor?
Dumitru Crudu: Personajele mele sunt oglindiri ale destinului meu. Adevărat că am și personaje nu doar a ceea ce sunt sau am fost eu, dar și ale omului care aș fi putut deveni, dacă nu aș fi făcut un lucru sau altul.
Într-un bar de mafioți, un bărbat e gata să fie snopit în bătaie, salvat însă de numele lui Troțki. Trotuare cu protestatari, o secretară (a socialiştilor) găseşte zi de zi pământ în sertar, sunt scene din romanul „Salutări lui Troţki”, o creație artistică ca o tornadă a vieții, descrisă cu multă originalitate și intensitate, pentru care ați primit „Premiul Ion Creangă” acordat de Academia Română. Această furtună de trăiri, care s-a regăsit pe străzile destinului dumneavoastră, este o combustie și o revoltă a conștiinței?
Dumitru Crudu: E și o revoltă a conștiinței, sigur că da. O revoltă față de-o societate și de o lume, în care omul nu valorează mare lucru și poate fi înlocuit în orice moment cu un alt om, care poate fi cu mult mai util celor care vor să-și facă o carieră, sau să câștige fel de fel de avantaje de pe urma lui. Pentru a nu fi dat pe dreapta într-o asemenea lume trebuie să fii musai oportunist. Ești condamnat să fii oportunist și să dansezi cum ți se cântă. Într-o asemenea lume trebuie să răspunzi unor așteptări, altfel, nu ai sorți de izbândă să reușești în plan social. Nu poți să spui ce gândești, ci doar să gândești cum gândesc toți.
Care a fost motivul pentru care o editură din București a renunțat la reeditarea volumului de poezie „Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente”?
Dumitru Crudu: Niște articole de-ale mele despre niște fete care făceau filme porno în biblioteca unde eu am fost director. Eu am fost în concediu când s-a întâmplat acest lucru și când am revenit, am scris niște articole unde am zis că sunt anumite lucruri care nu se fac, orice ar fi: adică nu poți să faci filme porno într-o bibliotecă publică, atâta timp cât în sală sunt și copii. De față cu copii. Iar în sălile unde acele fete au filmat acele filme se aflau și copii, veniți la bibliotecă să citească, copii cu mămici. Sau fără, singuri. Apăreau în cadre și femei gravide, fără să știe că sunt filmate și fără să știe ce fac acele fete în spatele stelajelor. Eram indignat în acele articole și cei de la editură m-au învinuit că am acuzat acele fete că faptele lor frizează crima. Cei de la editură le-au apărat pe fetele alea și nu pe bibliotecarele care au suferit de pe urma lor. Le-au apărat și mie mi-au respins cartea. Iar eu am catalogat ieșirea lor ca pe un exces al corectitudinii politice. Dacă însă aș fi știut ce valori împărtășesc, nu le-aș fi dat niciodată cartea aia. Care, de altfel, e un manifest al mizerabilismului.
„Un american la Chișinău” este un roman intens, inițiatic, despre destinele zbuciumate de la sfârșitul anilor ’90, care a fost nominalizat la premiul Visegrad Eastern Partnership Literary Award din Bratislava. Creația căreia îi dați viață este o poartă spre aflarea identității?
Dumitru Crudu: Da, e un roman despre cum erau percepuți basarabenii în anii nouăzeci în România și basarabenii care și-au făcut studiile în România, la Chișinău. Dar și despre soarta unui poet, când pe nimeni nu mai interesa poezia. Dar și despre cum te poți înțelege și împrieteni cu un american, fără ca el să știe româna și tu engleza. E un roman despre viața boemă, despre prietenie, dragoste, KGB, trădare, mafioți, poeți alcoolici, părinți sărăciți și speranță.
Cum poate fi explicată starea de grație a cuvântului scris și ce reprezintă ea pentru scriitorul Dumitru Crudu?
Dumitru Crudu: E una dintre întrebările la care încă mai caut un răspuns.
Ce înseamnă istoria și timpul pentru dumneavoastră și ce ați face dacă le-ați putea schimba?
Dumitru Crudu: Eu am făcut multe greșeli în viață și aș putea spune că destinul meu e opera greșelilor mele. Probabil, dacă ar fi să dau timpul înapoi, nu aș mai face acele greșeli, dar, cu siguranță, că aș face altele.
Cum v-au schimbat viața premiile pe care le-ați obținut?
Dumitru Crudu: Premiile literare sunt singurul venit pe care-l are un scriitor, atâta timp cât cărțile nu i se vând sau dacă i se și vând, i se vând foarte puțin. De asta și sunt importante, pentru că-i aduc niște bani.
În ce măsură v-a influențat dramaturgul Eugen Ionescu, un răzvrătit al canoanelor artistice și literare?
Dumitru Crudu: Foarte mult. Ionescu l-a căutat pe Dumnezeu în viața pe care a trăit-o. Pe Dumnezeu îl caut și eu. E singurul lucru pe care merită să-l faci serios în lumea de azi.
În scrierile dumneavoastră sculptați întrebări existențiale, revolta, sinceritatea, singurătatea, disprețul față de ipocrizie. Printre aceste trăiri cu tăieturi adânci în realitate, în ce moment și cum a apărut o carte pentru copii, „Vrabia din geantă”, premiată în 2015 la Salonul Internațional de Carte pentru Copii și Tineret?
Dumitru Crudu: Privind înapoi la viața pe care am dus-o, cred că doar în copilărie am fost cu adevărat autentic și am simțit gustul vieții. De atunci și până acum nu fac nimic altceva decât să retrăiesc ceea ce am trăit în copilărie.
Puteți să ne relatați mai exact ce s-a întâmplat în noaptea de 10 spre 11 septembrie 1998 și ce reprezintă pentru dumneavoastră manifestul mișcării fracturiste?
Dumitru Crudu: Am fost bătut pe stradă și am scris manifestul fracturismului, împreună cu poetul Marius Ianuș.
Care credeți că este rolul unui scriitor în societate?
Dumitru Crudu: Să fie mereu în opoziție.
În calitate de critic literar, Dumitru Crudu caută arta angajată, autentică?
Dumitru Crudu: Nu vreau să fac artă angajată, dar o artă în care să mă disociez de direcția în care merge lumea contemporană.
Pentru dumneavoastră care este valoarea supremă a unei creații artistice?
Dumitru Crudu: Să reînnoade unitatea pierdută între om, copilăria sa, lume, natură și Dumnezeu.
Fotografii din arhiva personală a scriitorului Dumitru Crudu: portrete, alături de prieteni – precum fotografia în care este imortalizat un moment la o șuetă alături de scriitorul Vladimir Beșleagă – călătoria la Paris și altele
