Realitatea sedusă în rondeluri, sub condeiul poetului Radu Nastasia

 

Îndrăgostit iremediabil de urbea natală Brăila, Radu Nastasia este un scriitor care a trecut cu ușurință de la proză la poezie. După ce în romanul său „Vicii vinovate” ne-a sedus cu povestea unei lumi decadente, în care adicţia faţă de droguri şi alcool a căpătat valenţe nebănuite, Radu Nastasia vorbește în poemele sale de aceeași lume, pe care o cunoaștem cu toții, însă o zugrăvește în versuri care te fac să te trezești la realitate. El are darul de a spune verde-n față ceea ce simte și percepe cu toate simțurile sale. Fost ofițer la Narcotice, autorul surprinde în poemele sale axiomele vieții fără dulcegării. Brutalitatea evenimentelor ce trec pe lângă noi, uneori subtil, alteori ca o palmă ce ne zdruncină toate simțurile, sunt înșiruite în versuri cadențate precum un marș forțat al simțurilor pe care nu îl putem ignora.

Așa au apărut, de exemplu, rondelurile lui Nastasia în care ritmurile de patru sau cinci versuri au un refren al cărui sens îl regăsim în motive stilistice pe care le percepem cu ușurință. Mă refer la „Rondelul politicianului român”, care divulgă fapte clamate de societate: „Politicianul român e tipul de meschin până în măduva din oase de corupt,/ Propus în funcții de partid de-un camarad de furt ori de al său babac,/ Deși e absolvent de studii medii, la fără de frecvență, fără bac,/ Ca impostor, evită ascensiunea în ierarhie pe drumul greu, abrupt.”

„Rondelul prostituatelor de pe centură”, „Rondelul orașului port”, „Rondelul tramvaiului însângerat” ori „Rondelul iernii nesfârșite” sunt strigătele poetului sătul de nedreptate și mizerie morală, cu o exprimare chiar violentă a cotidianului care îmbie la meditare. Odată ce citești rondelurile, ai impresia că, deși știai dintotdeauna poveștile tâlcuite de acestea, simți durerea poetului nemulțumit de această nedreptate morală în care trăim impasibili, ca simpli observatori a ceea ce este în jurul nostru. Da, Radu Nastasia își strigă sentimentele și viața, așa cum o vede, în versuri simple, menite să ne aducă în contemporaneitate.

În alte poezii, deznădejdea semenilor noștri, a trecut barierele unui suflet sensibil, neînțeles: „Iar poșirca e carentă, zeamă acră de laundanum, /Din tranzistor dictatorul dă mulțimii ultimatum./ Vântu-afară aleargă frunze, le ridică în fuior,/ Scârțâit sinistru pare, că se-aude dormitor.

E poetul schizofrenic ce se chinuie-n delirium,/ Mâzgălește ferpar negru, semnătură de post-scriptum,/ Și se suie-ncet pe scaun, pune sfoara după grindă,/ Chipul galben se-alungește, pare trist și în oglindă”. („Între oglinzi paralele”)

Când străzile pe care ne perindăm cu toții sunt încețoșate de faptele semenilor de lângă noi, când pășim grăbit de teamă să nu ne prindă din urmă păcatele ce-au lăsat urme adânci pe zidurile scrijelite de timp, apare parcă de nicăieri reflexia realității, care ne silește să citim adevărul în poeme-tablouri ce nesocotesc ignoranța și graba celor ce refuză să admită autencitatea vieții.

Din versurile poetului răzbate totuși iubirea față de orașul cosmopolit, amplasat pe malul stâng al Dunării. Punțile orașului port leagă amintirile autorului de prezentul imuabil transpus în ritmuri și rime prin intermediul cărora „Brăila arată ca un tablou pictat, să îl pui în ramă”. Valurile fluviului, precum sunt și încercările existenței poetului, se contopesc în sentimente unice, care îi aduc lui Radu Nastasia lacrimi ori bucurie, nostalgie ori sentimente de mulțumire, toate lăsate să curgă în versuri născute din clipele bătute în propria-i conștiință.

Între oglinzi paralele

Din oglinda-n colț ciobită, atârnată de o grindă,
O lucire ca de sticlă printre caturi se perindă,
Surprinzând cu îndrăzneală mâța, lampa și pe bard,
Care zace între perne, răsfoind din Kirkegaard.

Sticla de argint reflectă dinspre masa cea îngustă,
Poza cadru îndoliată, cu o tânără venustă.
Rana grea adâncă-i cancer, netratabil, recurent.
Suferința, solitudea este leacul inerent.

Iar poșirca e carentă, zeamă acră de laundanum,
Din tranzistor dictatorul dă mulțimii ultimatum.
Vântu-afară aleargă frunze, le ridică în fuior,
Scârțâit sinistru pare, că se-aude dormitor.

E poetul schizofrenic ce se chinuie-n delirium,
Mâzgălește ferpar negru, semnătură de post-scriptum,
Și se suie-ncet pe scaun, pune sfoara după grindă,
Chipul galben se-alungește, pare trist și în oglindă.                

Superstiție

E o stație în colțul străzii, cu o copertină de fier demodată,
Unde oprește facultativ un autobuz interurban obosit
Șoferul fumează mocnit; în fund, taxatoare cea rea, asudată,
Afișează pe chipul ridat un surâs acru, schimonosit.

Încorsetată în rochia de nuntă gălbuie, cândva imaculată,
O mireasă bătrână privește pe geam meditativ, absent,
Își strânge odorul la piept, o păpușă de plastic, dezarticulată,
Și-n ochii apoși i se insinuează un licăr subțire, dement.

Șoferul urnește autobuzul îndemnat de-o voință deliberată,
Se-nchină la crucea Sfântului Andrei și accelerând îndelung,
Izbește brutal locomotiva ce șuieră straniu pe calea ferată,
De sub mormanul de fiare răzbate surd un scâncet prelung.

Danubiană

O ceaţă subţire acoperă ca un un val de mătase
Oraşul-port de pescari din întinsul câmp Bărăgan,
Braconierii înfriguraţi se-nfofolesc cu-n gros cardigan,
Sub Pod la Brăiliţa zarurile aruncate arată şase-şase.

S-a auzit că un îndrăzneţ a prins crucea de Bobotează,
Cheflii turmentaţi se-mbrâncesc la nuntă la Piticaş,
La Tichileşti deţinuţii înfulecă porţia mică de arpacaş,
Pe Vadul Schelei săniile alunecă lin pe zăpadă.

Pe-nserat măcelarii sar gardul cu carne din abator,
Vaporenii vând gumă, St Moritz şi Marloboro,
Insula Mare e un tărâm fertil, eminamente agro,
S-a construit un nou cartier de blocuri în Mogador.

Grânele-ncărcate în camioane trec alene pe bac,
Cotate ca aurii de agricultori la Bursa de cereale,
Azur înterpretează melodioase, lungi geamparale,
De Întâi Mai în Monument nu cade pe jos un ac.

Turnul de apă se-nvârte, splendidă, vastă panoramă
La radio interpretează soprana Haricleea Darclee,
Faimoasa divă în rochie lungă de lame,
Brăila arată ca un tablou pictat, să îl pui în ramă.

Rondelul iernii nesfârșite

Ninge de-o iarnă tăcut peste vechiul oraș adormit, milenar,
Din năvalnicul fluviu Danubiu se înalță vălătuci de aburi lăptoși,
Printre sloiuri vâslesc pescari zgribuliți, parcă sunt eschimoși,
Trosnesc în case godinele-ncinse cu foc scânteiat din amnar.

În Insula Mare tropăie turme flămânde de scroafe și vieri,
Pe-o stradă, departe, se leagănă-n vânt, stins, un mic felinar.
Ninge de-o iarnă tăcut peste vechiul oraș adormit, milenar,
Crivățul șuieră aspru, e-atât de departe izul jilav, de primăveri.

Cerul de vată, livid, cerne necontenit fulgi sclipitori, grandioși,
În mantia sa dalbă de nea secularul Breil zace atemporal,
La Căpitănie, în vamă, s-a sinucis cu pușca un depresiv caporal.
Dintre troienele-nalte aruncă cu bulgări copii cu fulare, mucoși.
Ninge de-o iarnă tăcut peste vechiul oraș adormit, milenar.

Rondelul politicianului român

Politicianul român e tipul de meschin până în măduva din oase de corupt,
Propus în funcții de partid de-un camarad de furt ori de al său babac,
Deși e absolvent de studii medii, la fără de frecvență, fără bac,
Ca impostor, evită ascensiunea în ierarhie pe drumul greu, abrupt.

Un veșnic traseist, recunoscut ca agramat funcțional, el e de lume rupt,
Își pierde vremea-ntre ședințe, pe coridoare, în Senat, fumând tabac,
Politicianul român e tipul de meschin până în măduva din oase de corupt,
Doarme-n fotoliul moale de parlamentar, precum găina-n porumbac.

Alegerile parlamentare bat la ușă, zilele bune au cam intrat în sac,
În visteria țării, goală, n-a mai rămas un sfanț, nimic de-nfrupt,
Lacom, a tot furat nestigherit răstimp de patru ani, neîntrerupt,
I-e teamă ca Parchetul îi va lua mandatul la puricat, ca pe un ac.

Politicianul român e tipul de meschin, până în măduva din oase de corupt. 

 Rondelul tramvaiului sângeriu

Tramvaiul sângeriu străbate-oraşul vechi, medieval,
Cu roţile metalice pe şine zăngănind asurzitor,
Ţiganii căldărari vând cratiţe şi oale spoite-n cositor,
Fac tărăboi, ţipă şi urlă ca la carnaval.

Bat în tingiri ţinând ison precis, la interval,
Un scrâşnet lung se-aude ca frâna de motor.
Tramvaiul sângeriu strabate-oraşul vechi, medieval,
Cu roţile metalice pe şine zăngănind asurzitor.

Birjarul înjurând trage de hăţuri căruţa cu un singur cal,
Vatmanul bate lung în clopotul de fier, premonitor,
Necheaza îndelung, de frică, sărmanul animal,
Ca leac de spaimă bunica toarnă-n apă cositor.

Tramvaiul sângeriu străbate-oraşul vechi, medieval.

Rondelul oraşului port

În oraşul port în care ancorau demult corăbii,
Pe care accidental, l-a nimerit chiar şi un orb
Nevăzător, croncăne prelung, lugubru, un corb.
Plictisiţi, pescarii vând la bucată scrumbii.

La tanti Elvira amorul se vinde pe cambii,
Marinari aşteptându-şi rândul, uşor lichiorul îl sorb.
În oraşul port în care ancorau odinioară corăbii,
Fetele-s sexi, le admiră cu ochii minţii şi-un orb.

O pereche se ceartă, din mâini gesticulează ambii.
Pe bănci zac întinşi cerşetori suferind de morb,
Câini muribunzi îşi caută-n apus sfârşitul în scorb’,
Sub apele tulburi înoată un banc de scrumbii. 

Rondelul prostituatelor de pe centură

Prostituate dezinvolte aşteaptă răsfirate pe centură,
Vampe vulgare, slabe sau mature, purtând portjartier,
Din curbă până la borna treişpe, nefastă anvergură,
Grăbiţi, şoferii-ntorc cuplând maşina iute în marşarier.

Căsătoriţi, holtei sau vârstnici, cu spirit de aventurier,
Sperând să aibă parte de o şedinţă de „acupunctură”
De la prostiutuatele ce-aşteaptă răsfirate pe centură,
Vampe vulgare, slabe sau mature, purtând portjartier.

Naivi clienţi, visând să prindă o puştoaică bună-n tură,
Atrăgătoare, ieftină şi sexi cum nu e alta-n cartier.
Gândurile mici, meschine sunt risipite de-un fioros bull-terrier
Sosit în fugă, scăpat de nu se ştie unde, dintr-o fundătură. 

Prostituatele aleargă disperate, răsfirate, pe centură.

Ibrail

Legat ombilical de ceea ce a fost cândva,
Cetate, fortăreaţă sau turcească raia,
Seducătorul, misticul, minunatul burg Ibrail
E-un evantai de străzi ca un păianjeniş, subtil,

Faimos, cu nemuritoare mituri povestite-n argou,
Purtate pe valuri de-un căpitan în cargou.
(Le şoptesc până şi azi avocaţii-n barou)
Prostituate iubind în bordeluri marinari,

Pe Dunărea bocnă dau la copcă pescari,
Bişniţari care te-mbie cu blugi, cafea şi Kent,
Populaţia e-nspăimântată de un criminal dement.
Hamali ce sparg noaptea marfare în docuri,

Clanuri învrăjbite se-adună-ntre blocuri.
De la Ciupercă până în cvartalul Viziru,
Pitoreşti personaje sorb plictisite clondiru’
Cartofori malagambişti sparg seminţe sub Ceas,

Din ce-a fost în trecut nimic n-a rămas.
Cosmopolită cumunitate legată în armonie,
Greci, lipoveni, armeni, evrei sau din altă etnie,
Români, unguri, germani, italieni sau ţigani,

Nostalgici ne-amintim cu drag peste ani.
De peste trecute şase secole terestre,
Sub astrele sclipind născute-n erele celeste
Idilica Brăila este un oraş-poveste.

Reverenţă

Brăila mea cu suavă cu părul ciufulit, zbârlit
De vânturile reci, ruseşti, ce bat din răsărit,
Zburdalnică şi veselă, preponderent impudică,
De barbugii beţi din Hală poreclită târfă ludică,

Amantă preafrumoasă cu corp de amforă şi râs senin,
Prin care-un râu se zbate ca o năpârcă plină de venin,
Tu ştii că din Viziru ori din Faleză şi până în Islaz,
Unde-s podelele de birturi unse vag cu gaz,

Din Comorovca, Pisc ori Radu Negru până-n Barieră
Unde pândesc golani cu şişuri în bandulieră,
Din Chercea în Grădină unde-s săpate încăperi rupestre,
Miroase a bătăi, salcâmi, nămol, a mirt şi peşte?

Oraşul meu cu bărci, tramvaie şi aer vechi, provincial,
Născut drept port de-un Zeu pe Dunăre-n aval,
Pe care curg şlepuri, sloiuri, gunoaie, înecaţi,
Proscrişi, contrabandiţi,  pescari, iubiţi damnaţi.

Eu te visam de tânăr cuprinsă de braţele mele large,
Făceam amor ilegal, de adulter, pe legănatele barje,
Sau pe nisip la Lacul Sărat ori pe plajă la Stânca,
S-a mirat de-aventură până şi Virgil Ierunca.

De pe Violattus strig să se-audă departe-n Mălina
Te iubesc urbea mea dragă, să mă bată vina!

 

You May Also Like

Poemele scriitoarei Valentina Novković sunt apreciate și în România

Dumbrava Minunată a Adei D’Albon – povești la microfon (audio)

Fascinația materiei în sculpturile maestrului Nicu Dumitrescu

Legenda Comunei Lupșa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *