Poeziile Anei sunt torța Universului aprinsă în fluviul sentimentelor

 

Universul nepătruns al misterelor care ne înconjoară devine mai tainic prin ochii și sufletul unei tinere condeiere care impresionează: Ana Mărgulescu (foto). Chemarea stihurilor a venit pentru Ana cu ceva timp înainte de împlinirea vârstei de 14 ani. Vă mărturisesc că pe Ana am descoperit-o întâmplător, însă de la primele versuri citite emoția m-a pătruns atât de adânc, încât am simțit nevoia să mă cufund în universul gândurilor sale până la ultima slovă.

„Sărută-mi palmele/ că să-mi amintesc de cum era/ să-mi îngropi cenușa” sau

„Am pământ sub unghiile/ cu care am săpat/ în orbitele clipei…”, ori

„Uneori, arterele tale/ leagă universurile dintre noi/ într-un fel în care/ nici stihul meu, poate nicio vorbă, nu îl pot descrie”.

Versurile Anei, care abia acum pășește din ciclul gimnazial spre primul an de liceu, sunt atât de profunde, de parcă bătaia aripilor unui fluture zguduie cele mai adânci cotloane ale minții. Metaforele poeziilor sale sunt ca o torță a cărui lumină strălucește în fluviul sentimentelor. Versurile ei sunt cu atât mai fascinante cu cât realizezi că filosofia vieții și a morții nu sunt revelații ale unui adult trecut prin hățișurile existenței, ci ale unui copil pentru care originile vieții s-au dezvăluit atât de timpuriu.

„Semne alese” vă recomandă să vă delectați cu versurile Anei Mărgulescu, căreia îi urează succes și șansa să debuteze publicistic cu un volum de poezii cât mai curând!

Ana Mărgulescu (Autor)

Oase
Corpul uman e o mașinărie atât de desăvârșită că
dacă mă gândesc mai bine
și dacă sunt sinceră
e chiar poetic.
O inimă; doi plămâni
– câte unul pentru fiecare jumătate de
respirație –
doi ochi; cinci
degete ori câte mâini
și picioare
și milioane, milioane
milioane
de oase.

oase de flori.
oase de sânge.
oase de lacrimi,
de durere și de zâmbet.
oase din pulberea cărora
mașinăria umană, desăvârșită
– ceasul –
își naște și renaște
menirea.

Omul trăiește
pentru a fi om:
altfel, ar rămâne doar pentru a fi
o fărâmă de Timp.
Oasele trăiesc însă
nu pentru a fi oase,
ci pentru a fi
Timpul însuși.

Distanță

Uneori mă simt atât de distantă
de tine, de parcă aș fi
la dimensiuni depărtare,
și, totuși, atât de aproape
încât ți-aș putea atinge și săruta
vârfurile degetelor.

Uneori, arterele tale
leagă universurile dintre noi
într-un fel în care
nici stihul meu, poate nicio vorbă,
nu îl pot descrie.
Ca și cum drumul
dintre viață și moarte
nu se mai termină.

Și, când mă desprind de pământ, plutind
cu sânge de vis pe mână,
și patinând la margine de teamă,
parcă distanța
devine nimic.

Iar tu… tu devii totul.

Înger printre iele

Mi-ai pus la picioare cerul,
M-ai distrus prin rezistență,
Fi-mi acum, iubite, universul,
Ce complexează-n existență.

Îngroapă-mă într-a galaxiei moarte
Iubește-mă pân’ la refren,
Gândește-mi, iubite consoarte,
Păcatele eului suprem.

Spune-mi unde ți-am greșit,
Înnebunește-mi ființa,
Și, când răsuflul soarelui l-am asuprit,
Arde-mi de a fi dorința.

Umple-mă prin goliciune,
Sfârșește-mă prin nesfârșit,
Sărută-mă în aversiune
Fi-mi al contopirii infinit.

Iar când minutarul unui ceas
Se va opri în nemișcare
Fii alături de mine-n balans
Și-ntoarce-mi a reflexiei oroare.

Și când pământul va plânge, lăsându-ne goi,
Și vom scurma cu unghiile, iar rațiunea se va stinge,
Doar iubirea care va fi între noi
Și doar cripta în care mi-am părăsit sufletul se va frânge.

Mă-nfioară, uite, glasu-ți blând
Mă-nfioară și inima-ți dansândă,
Când vii la mine tot plângând,
Stârnit de-o emfază suspinândă.

Ai uitat clar, iubite, greutatea unui sine,
Îngerașule printre distrugătoare iele;
Căci, salvându-mă, te-ai pierdut pe tine.
Și-acum vreau să-ți fiu și azur, și lună printre stele…

Mândră să-ți fiu, iubite, mândră printre flori
Discordantă ca a porțelanului paloare,
Hiperbolă răzleață, vreau să-ți dau fiori
De teamă tenebroasă, pe spinare.

Desfată-te-n consult, lasă-mă să te iubesc
Permite-mi să te sufoc, să te fărâm în bucățele
Ca, mai apoi, cioburile să-ți întregesc
La fel cum ai făcut și tu cu ale mele.

Și strigă-mi numele, iubite, icnește cu patos amar,
Plângi și tot sfârâmă-te, naiv înger printre iele,
Pentru că voi ști astfel că nimic nu-i în zadar
Și ne vom îneca-mpreună-n aripi frânte și lalele.

Toamnă în sufletul meu

Vânt și lacrimi sparte – împlinire
Frunze, crăpături – rostogolire
Destindere, apăsare – iubire.

Este, de departe, aberant
Câte poate face un glas…
Frunze și vânt luxuriant,
Toate cu mine-au rămas.

Vocea-ți răsună cald, palpitând de iubire,
Plutește-n cercuri concentrice ce cresc,
Dar eu mă cufund în a rezervării amăgire,
Căci mi-e teamă să te doresc.

Lacul se transformă-n clipă
Orele reflectă ochii tăi,
Iar eu mă desprind, în pripă,
De pe copacii acum goi.

Fiori-mi se întind pe șira spinării,
Tremurând,
Dar n-am avut curajul chemării
Să-i răspund.

Esența-mi hălăduiește în materie,
Și-n imperiul nimănui se inventează.
Țipă, te strigă-ntr-a vâltorii bacterie,
Ce sufletu-mi contaminează.

Căci mi-e teamă de mine, și nu doar atât,
Mi-e teamă de ceea ce-aș putea fi,
Iar vârtejul se pornește numaidecât,
Mi-e teamă de ce-aș putea simți.

Mă ațâță o groază existențială
Și salva flăcării roșului se-ntețește.
Partea mea de suflet este apozițională,
Și chiar și luna-n fața ei pălește.

Mă poartă frunzele în valuri,
Mă dispersează în tării,
Navighează pe oceanul de năravuri
Și se reclădesc în furii.

Viforul din minte se propagă,
Mă-mpânzește vidul, dualitatea,
Iar dorința-mi este ca focul de aprigă,
Îmi mistuie ruinele radioactivitatea.

În fața ochilor mi se interpun
Visele și spărturile,
Și la experiențe extracorporale mă supun
Mă cuprind regretele, vijeliile…

Dar mă îmbrățișezi, mă-mbărbătezi
Înțelegi a arborilor nebunie
Și încredere-n sine creezi,
Maestrule-n psihologie!

Mă cuprinzi, te strecori prin nespus,
Te iubesc, te ador, e-o tainică infanterie,
Iar vorbele tale se încadrează-n nesupus,
Și-mi demontează câmpurile de frunze și bătălie.

Îmi deschizi tainița speranțelor
Și te reinventezi în noianul de culori.
Inima ta astupă durerea discrepanțelor
Și deșteaptă mii de lăuntrice comori.

Te văd în fire și-n iubire,
În vanilie și ploaie, -n lucrurile mici,
Te văd într-o dulce adiere,
Și te simt cum ești aici.

Norii cu crengile se-nvrăjbesc,
Trezind cele mai ascunse secrete din mine,
Și doar acum știu că trăiesc
Acum, când sunt alături de tine.

Gârbovire, reclădire – salvare
Privire de-aur – refuz de capitulare
Suflet, viers autumnal – reinventare.

Leagăn de vânturi

Tu erai doar un copil
Căruia îi pria să doarmă
În copaci.

Îți plăcea pe-atunci
Să șoptești clipele
De la timp spre infinit
Și înapoi
În timp ce se legănau vânturile
Pe deasupra inimilor noastre
De la înălțime de pământ, amețitoare.

Și ne mai plăcea
Să facem inele din cer
Și să urmărim cum
Ni se aprind artificiile
În piept, printre flori,
Și ni se desprind penele
Una câte una,
Din fum, ca fulgii de zăpadă.

În timp ce jocurile noastre de lumini
Rămâneau poate nimic mai mult
Decât bălțile
Din care beam noaptea
Și în care ți se reflectau
Legendele ce ni se-nălțau
Din spate.

Și ne priveam
Inimă în Inimă
Și entitate în entitate.
Și căsuța noastră din copac
Era și a mea
În același timp
Cum nu era.

Floare de crin

Luna se scaldă-ntr-ale cerului valuri
De culoarea aripei de fluture;
Vântul se sfarmă-n oximoronice șuiere
Și se topește-n inimaginabile topazuri.

Soarele se pitește, anxios,
În spatele iluziei pe care-o constituie norii,
Și-mi tot înșiră pledoarii peste pledoarii,
Surâzând fals, malițios.

Astrele s-au întâlnit pe cer
În inaniția unui imaginar nesfârșit,
La marginea unui bleumarin ceruit
Și s-au completat în veșnicul eter.

Nu-i nici noapte, nici zi,
În nulitatea neființei ce mă nimicește,
Iar tulpina florii mele-i singura care zădărnicește
Vindecarea durerii și dorința de a fi.

Se-nfășoară, se-ncolăcește în juru-mi:
Mă sugrumă!
Aninându-mă de-o rază de lună,
Aspir întunericul și-ai ei fiori lacomi.

Miroase-a mare și-a sărat,
A procedee artistice și-a scorțișoară,
A tine, a amor, a materie și vară,
Și-a azur de mult uitat.

Șevaletul stelelor pictate,
Nuanțate sublim pe cerul cobalt
Se-aprinde, arzând în flame cu asalt,
Iar bezna se coboară-n rotocoale răsfirate.

Floarea de crin s-unduiește lângă mine,
În grădina plină de miasme și-amintiri.
Rece tot mă înghite-un macrocosm de neclintiri
Și-absorb muzica inaudibilă dintre stamine.

Suspin seri triste de mai, știrbite și sparte,
Nimicnicii de noiembrie, toate purtând aroma
Fragranței tale disperante de crin, ce-o încerc a croma,
Și-a o astupa printre lacrimi crăpate.

Alchimiile scapără-n iubiri,
Substanțele sclipesc în parfum și-n melodie
Policromia se stinge într-o stihie
De veșnicii și amintiri.

Iartă-mă c-aveam viziunea
Pe care tu n-o puteai întrebuința.
Iartă-mă c-aveam confidența,
Speranța la a trăi genunea.

Iartă-mă c-aveam sute de aripi,
Că puteam pluti printre visuri injuste și unde,
Că mă distrugeam în idealuri muribunde
Și că te-ai decis satirele să-mi rupi.

Stelele s-au frânt pe asfalt
În râuri seismice de gheață și de sânge,
Iar Universul meu între petale se strânge
Și fuziuni cvasistelare exalt.

M-am placat în observație,
Am clacat în cușca multiplă a imortalității.
Am rezistat în anestezia realității
Și mi-am pierdut menirea între scop și revelație.

Dar iată-mă din nou aici!
În grădină, cu floarea de crin,
Scindându-mă printre petale și carmin,
Și-ngânând argintul și compușii științifici.

Poesis mortem

Mi se pare, de la un timp
cam de pe când tu și cu mine
ne-am ciocnit planetele
între noi
că ceva s-a schimbat înlăuntrul meu.

În tot; și în felul în care
mi se dezgroapă pământul
de sub degete
și respirațiile din piept,
și în tremurul cu care merg,
și în lacrimile de ceară
pe care le plâng.
Și în felul în care îmi funcționează mintea
și gândul.

Sărută-mi palmele
că să-mi amintesc de cum era
să-mi îngropi cenușa.
Scutură firul memoriei
peste rămășițele mele
ce plutesc, cuvinte dincolo de timp.
Iar poate atunci
îmi voi reaminti cum era
înainte de tine.

Sărută-mi palmele și spune-mi
ce se aude
de când poezia a murit.

Toate scuzele!…

Scuzele nu-s cugetări nebune,
Nu-s păsări trepidante, alburii,
Nu-s fluturi plutind în tăciune,
Nu-s lacrimi moarte de copii.

Nu-s stele țesute, înțepenite,
Frânte pe cerul de-un roșu coral,
Nu-s tensiuni absurde și mute,
Temeri fărâme în fumul astral.

Nu-s aripi silnice de trecut,
Nu-s soli inutili în slăbiciune,
Nu-s perle pe care le-ai avut,
Nu-s bucle învigorate de pasiune.

Nu-s nici cânturi mocnite de galben
Pe care le-ai purtat pe pernă,
Nu-s nici cărămiziii ochi în termen
Care-ți eternizau slaba lucernă,

Ci sunt zvârcoliri de freamăt, groază,
Sunt viforul aspru de iubire,
Sunt minciuni ce sângerează,
Sunt copci rupte-n făurire.

Sunt o infinită astenie,
Sunt stropi de ploaie, revărsați
În marea mea de agonie
Și-ntr-un ocean de fiori plecați.

Plecați pe-a cerului tărie,
Scindați în veșnicul eter,
Dispăruți într-o tăblie
De viersuri și de caracter.

Sunt șoapte dulci, neîntinate,
Vise crăpate din nou, șirag,
Vicii zeci, nenumărate,
Răsuflete uitate-n larg.

Sunt cețuri mistice de scorțișoară,
Miasme de cafea și rom,
Gusturi de ciocolată-amară,
Spintecate-n monocrom.

Crâmpeie de tremur și abis,
Figuri de stil înmuiate-n dulceața
Lirismului ce mi-e prescris,
Petale de flori dimineața.

Înțelege-mi, iubito, cronometrul
Cronometrul ființei și-al ludității,
Căci m-am lovit cu capul de pragul
Mult prea scund al realității;

Și nu știu cum să mă-ntorn!
Fatidic, te-am adus și pe tine,
În miile de înscrisuri în creion,
Și-n lacrimile-mi ciobite, cristaline.

Te implor, iubito, iartă-mă,
Că te-am atras în mrejele-mi de dor
Că te-au mistuit emoțiile – ceartă-mă!
Că mi-am permis să-ți fiu amor.

Iartă-mă că mi-ai colorat cerul,
Că ți-am semănat clipele cu-ntuneric,
Că mi-ai îngenuncheat albastrul
Și că ți-am inventat suflet feeric.

Iartă-mă pentru-a mea faptă,
Pentru-animozități și mii de lupte,
Pentru diferența cea creată
De vorbele-mi divine, tăcute.

Dar lasă-mă să-ți explic,
Permite-mi un surd ultimatum,
Căci nu plec, până nu vezi temeinic
Ce înseamn-al scuzelor cuantum.

Privește undele sclipind, privește-mi chipul
Îmbodobit cu-a soarelui născare,
Privește valurile, nuferii, neantul,
Și-ascultă-mi strigătul conjurând a iertare.

Ascultă imperiul ecoului de cameră goală,
Ascultă-mi glasul din genune,
Simte-mi regretele de cerneală,
Și primează veșnic a mea conexiune.

Cuprinde-ți cu brațele licuricii de frică,
Înrobește-i fără să pregeți, zâmbind,
Fii adevărată, pură și mică,
Reinventează-te iubind.

Uite frunze stingându-se-n vid,
Uite-o deplorare-a zborului.
Uite-o himeră ce-n spițe-o divid,
Și uite și-o lacrimă-a cerului.

Toate scuzele ți le-aș oferi, iubito,
Le-aș strecura prea de multe ori în poezii,
În versuri și-n lagăre de gânduri incognito,
Dar nici măcar astfel n-aș avea suficiente ocazii.

Mă sfarm într-o aprigă neștire,
Permit să mă răscolească ipotezele.
Mă iscălesc în nemurire,
Toate scuzele!

Pendulare în timp

Oh, iubire,
vreau
să cad în ochii tăi
ca-ntr-o prăpastie.
Să mă prăbușesc
și să mă acopere
unul după altul, cenușă,
oasele
timpului.

Mă prăbușesc peste dealuri
peste cer și peste scrum,
abia răsuflare, abia pendulare
peste ochii mei
și ochii tăi
în timp ce se scurg frunzele drumului,
pașii,
peste ei.

Am pământ sub unghiile
cu care am săpat
în orbitele clipei…

Drum spre veșnicie

Cu fiece pas, din ce-n ce mai mare,
Fâșii mute de absurd se-ntrepătrund,
Croind noi perspective, gravate-n amintire,
Cărora c-o teamă tenebroasă le răspund.

O stea se reflectă în ochii tăi
Și-ți animează luminos privirea;
Acum ea e vie, fuge pe-ale evadării căi,
Ne așteaptă să urmărim trezirea.

Sunete zeci se desprind în vid,
Răscolind și metamorfozându-se-n clipe,
Iar nisipul se înalță sub tălpile noastre de zid
Și ne preschimbă gândurile-n site.

Un sentiment deliric se deșteaptă-n mine,
O ploaie încarcerată de stele și de vise.
M-acoperă un val de neîncredere în sine
Și zămislesc doar țăndări de universuri și abise.

Ard clipele blocate-n vâlvătăi de răsărit,
Copacii se contopesc în irizații, fiori și unde
Și n-a mai fost în veci atât de nimerit
Să te pierzi cu mine printre flăcări și văi surde.

Miroase-a vid, nimic și urlete-n tăcere,
A brad și nebunie, a amor dezis,
A supunere tacită, a renunțare la putere
Căci acum doar luna e ce ne-a fost prescris.

În haosul rotitor de umbre-ncepe grațioasă melodia,
Toate stelele se-mbracă cu pulbere de răsărit,
Întunericul se pictează, întregind mort simfonia,
Iar golul lăuntric cedează, singur tot și dezgolit.

Cântă cerul, dantela, pământul,
Psihoza-i cu contopirea-n cârdășie,
Iar arborii dansează cu vântul
Într-un rece, infinit drum spre veșnicie.

You May Also Like

De la Paris la București, pe urmele străbunicului architect (audio)

„Fără titlu”, o lume a iubirii în viziunea actriței Ada d’Albon. Interviu audio

Palatul Suțu: Condeieri de elită ai gazetăriei române au salutat apariția revistei literare „Semne alese” și lansarea cărții scrise de Corneliu Vlad „Cavalerii noilor apocalipse. Nu vă fie frică!”

În viziunea artistului Gabriel Boholț, imaginea este veriga ce oferă armonia vieții

2 thoughts on “Poeziile Anei sunt torța Universului aprinsă în fluviul sentimentelor”

  1. Copila este genială!!
    din cuvintele ei răzbate profunzimea existenței, o pendulare intre cer și pământ, între durere și sublim..
    mesajele pe care le Ana le transmite prin cuvintele atent meșteșugite sunt extrem de vibrante și patetice reușind să îți mângâie sufletul
    Mult succes Ana, sunt sigură că ai multe de spus și de pus în Universul poeziei românești

    1. Suntem convinși că Ana ar fi apreciat foarte mult părerea dumneavoastră. Din păcate, timpul nu i-a mai acordat acest privilegiu. Dar mai avem și alte poezii ale Anei Mărgulescu pe care le vom publica în curând.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *