Cu un titlu care incită și stârnește curiozitatea, cartea „Oreste Tafrali/ Savantul povestirilor”scrisă de către doamna scriitor Livia Ciupercă este o colecție rară de povestiri și date biografice despre personalitatea și opera lui Oreste Tafrali. Cine este acest „savant al povestirilor”? Născut în Dobrogea, pe 14 noiembrie 1876, în orașul Tulcea și decedat la 5 noiembrie 1937, la Iaşi, Oreste Tafrali a fost o personalitate de seamă a culturii românești. A urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie – „secția clasică” – a Univesității București (1901-1904), pentru ca în anul 1912 să obțină titlul de doctor în litere al Facultății de Litere – Universitatea din Sorbona – cu lucrarea sa „Topographie de Thessalonique”, care a fost premiată de Association pour l’ecouragement des études grecques en France. Acesta a fost doar începutul studiilor și cercetărilor unei personalități recunoscute ca istoric, arheolog și bizantinolog român, care, în anul 1916, a creat la Iași primul Muzeu de Antichități din Moldova, după modelul fostului său profesor Grigore Tocilescu.
Cartea doamnei Livia Ciupercă este interesantă atât din perspectiva informațiilor pe care ni le oferă cu mărinimie despre acest mare cărturar al secolului XX, cât și prin munca laborioasă a domniei sale, care a conceput o monografie cum rar mai găsești în ziua de astăzi. De ce spun acest lucru? Pentru că, de ce să nu recunoaștem, monografiile sunt cărți greu de realizat din cauza unei munci laborioase de studiu prin cele mai tainice colțuri ale bibliotecilor și muzeelor, o muncă de cercetare, dacă vreți, presărată cu talentul scriitorului, care este și el, la rândul său, un fel de arheolog al cuvântului, încununat cu laurii veșniciei glasului scris…
Livia Ciupercă este autorul unei serii de monografii dedicate personalităților culturii și științei românești, cum ar fi: Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1996), Paul Bujor (2010, 2016), Dominic Stanca (2011), Teodor Al. Munteanu (2013, 2017), Alexandru Lascarov-Moldoveanu (2014, 2018), Prima promoție de seminariști (Huși, 1923), Oreste Tafrali (2015, 2016), Pr. Neculai V. Hodoroabă (2017), B. Jordan (2019), Frații Petru Gh. Savin (2021), Horia Furtună (2020).
„Domnul Oreste mi-a produs o bună impresiune”
Revenind la „Oreste Tafrali/ Savantul povestirilor”, aceasta este o carte primită în dar din partea autorului în care am descoperit nu doar istoria „marelui savant al povestirilor”, așa cum l-a numit Livia Ciupercă, dar și momente importante din viața și opera acestuia. „Domnul Oreste mi-a produs o bună impresiune. Are o bibliotecă de vreo 20.000 de fr. ținută în mare ordine și cu catalog foarte sistematic, semnul adevăratului savant. E vrednic de mare stimă! E om superior!” (August Scriban către Vasile Bogrea, Iași, 1914) Din această monografie presărată cu nestematele cunoașterii, descoperim atât minunatele povestiri ale autorului – ce ne dezvăluie caracterul demn al străbunilor noștri daci -, cât și frumoasa și necruțătoarea soartă a lui Tafrali, a cărui muncă și operă au fost abandonate într-un con de umbră de către cei ce i-au urmat.
Pentru lucrarea realizată în perioada de studii doctorale, Oreste Tafrali a întreprins cercetări minuțioase la Salonic care s-au finalizat în publicarea la Paris a trei noi lucrări („Thessalonique au XIV-e siècle”, „Topographie de Thessalonique”, „Mélanges d’archéologie et d’epigraphie byzantines”), plus studiul-sinteză „Thessalonique – des origines au XIV-e siècle”. Dedicat muncii sale, acesta va urma și cursurile L’École Pratique des Hautes Études, Școala de Belle-Arte, Școala Muzeului Luvru și Collège de France.
De-a lungul carierei sale profesionale, Oreste Tafrali a ocupat mai multe funcții precum cel de profesor de limbi clasice la Colegiul „Sf. Sava” București (1905-1906), secretar al Muzeului Naţional de Antichităţi (1902-1905), lector de limba română la École des Langues Orientales din Paris (1912-1913), profesor titular al Catedrei de Arheologie de la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (1913), profesor la Catedra de Arheologie și Antichități a Universității din Iași (din 1913) ori decan al Facultăţii de Litere (1936). Din cartea doamnei Livia Ciupercă am aflat că Oreste Tafrali a fost membru corespondent al Academiei Române (1936), membru activ al Academiei savanților ruși pribegi în lumea întreagă, care au întemeiat la Praga Kondakof Instituti (1931), membru de onoare al Societății Numismatice Române; membru corespondent al Academiei Hellenice din Atena (1933), membru activ al Societății Academice Arheologice bulgare din Sofia (1925) etc.
Pasionat de istorie, arheologie și litere, Tafrali debutează literar pe 28 ianuarie 1904 cu nuvela „Moș Gheorghe” în suplimentul cultural „Literatură și Arte” al publicației „Adevărul”. El a colaborat la mai multe reviste ori suplimente literare ale timpului, a fondat în anul 1927 revista „Arta și arheologia”, dar a publicat și un roman – „Urmărind idealul” (1920) –, precum și volumele de proză scurtă „Scene din viața dobrogeană (1906), „Idylle din viața antică” (1935) și „Poveștile lui Moș Vremelungă” (1937).
Legende din zorii creștinismului
Mărturisesc că această monografie este interesantă și din perspectiva publicării câtorva povestiri ale lui Oreste Tafrali. De-a dreptul tulburătoare este povestirea „Mucapor”, unde sunt zugrăvite sugestiv vremurile de restriște ale zorilor creștinismului. Totul începe cu descrierea unui târg de sclavi din Portul Pireu, unde ajunseseră și mulți dintre bravii soldați ai regelui Decebal. În timp ce sclavii umili și obosiți așteptau să fie cumpărați, negustorii strigau de zor lăudându-și marfa. Printre robi se afla și Mucapor, un bărbat cu înfățișare mândră, preot al cultului Sabazius (numele trac al zeului antic universal, considerat „stăpânul ceresc al lumii”), ce fusese capturat într-o luptă de pe meleagurile din dreapta Istrului. La târgul de sclavi, el a fost cumpărat de Roscius Murena, un bogătan ce-și petrecea zilele mai mult prin Atena. În primul an de robie, Mucapor era mereu chinuit de dorul celor dragi și de soarta pe care era nevoit să o îndure, însă, uneori, soția și fiica stăpânului său, Lucia și Sylvia, îi arătau compasiune. Cu vorbă blândă și milă, cele două femei încercau să îi aline chinurile dorind să-l facă să-și accepte suferința. Îi tot spuneau că „datoria omului este să ierte, să fie milostiv și să-și iubească aproapele”. Au loc diferite întâmplări, iar Mucapor chiar o salvează de la înec pe fiica stăpânului. Confrații săi de suferință spuneu că fapta îi poate aduce libertatea, însă nimic din ce spera nu avea să se întâmple. Cu timpul, preotul dac a înțeles că cele două femei vor să îl convertească la o nouă religie, creștinismul. Trebuie să precizez că în acele vremuri, creștinii erau aspru pedepsiți, iar unul dintre aprigii judecători de la Atena era chiar stătânul său, Murena. Nemulțumirile lui Mucapor creșteau odată cu trecerea timpului și în ciuda vorbelor bune din partea stăpânelor, în sufletul robului a crescut ura și revolta, până când acesta s-a dus la Atena să își denunțe stăpâna ce voia să-l convingă să-și schimbe religia. Lucia a fost condamnată la moarte prin schingiuire, iar cel ce trebuia să ducă la înfăptuire pedeapsa era chiar Mucapor. Cuprins de remușcare, preotul dac a refuzat să-și ducă la îndeplinire îndatorirea și în timp ce era aspru biciuit, privirea liniștită și ultimele vorbe ale Luciei l-au curemurat: „Sărmane Mucapor, ghicesc chinul tău! Fii tare! Eu te iert din toată inima! Vezi, tu n-ai putut ierta, căci n-ai fost creștin! Învârtește roata, învârtește-o, și fie ca sângele meu să se reverse pentru ca harul lui Dumnezeu să coboare asupră-ți…”. Bătut până la pierderea cunoștinței, Mucapor nu a putut să fie cel ce trage de roata ce sfârteca trupul stăpânei, așa că soarta ei a fost curmată de alt sclav. Murena asistase de la distanță la execuția soției sale, iar când s-a întors acasă, fiica sa i-a strigat că zadarnic i-a ucis mama, căci și ea este creștină, iar a doua zi se va duce cu bucurie să fie schingiuită și să moară la fel ca mama ei. Murena nu a suportat această nouă lovitură și s-a prăbușit la pământ fără suflare. În ciuda celor întâmplate, Mucapor a fost dus la moșia lui Murena, unde a fost bine îngrijit, iar peste vreo lună, când și-a revenit și a văzut-o pe Sylvia, s-a repezit la picioarele ei cerându-i iertare că mama sa a fost ucisă din cauza lui, rugând-o să fie și el creștinat. Sylvia i-a îndeplinit dorința și apoi l-a eliberat din robie, iar legenda mai spune că „noul” Mucapor s-a întors printre ai săi să propăvăduiască credința cu adevărat dumnezeiască, a milei, a iubirii aproapelui și a dreptății.
Povestirea redată în cartea Liviei Ciupercă este captivantă nu doar din perspectiva firului narativ, ci și a informațiilor oferite cu mărinimie de către autor despre primele divinități din Tracia, date ce fuseseră publicate de Oreste Tafrali în diverse reviste, de Grigore Tocilescu sau de alții. Toate narațiunile scrise de „savantul povestirilor”, readuse în fața cititorului de Livia Ciupercă, cum ar fi „La Pontul Euxin”, „La nunta Uraniei din Callatis”, „Axiopolis”, „Dexileu”, „Fără pată”, „Orașul Thesalonic” etc. abundă în completări ale autorului și ale unor unor critici literari care au apreciat opera lui Tafrali.
Constatările doamnei Livia Ciupercă completează, aduc lămuriri și continuă povestirile lui Oreste Tafrali cu atâta naturalețe, încât cititorul este pur și simplu absobit de lectura ce curge precum apele unui râu cristalin, ce ostoiește setea de cunoaștere a istoriei ce se revarsă prin noi. Am mers pe urma cuvintelor precum un copil dornic să descopere lumea, ținut de mână de părinții săi și de nemuritorii noștri cărturari. Am fost încă o dată copilul care a aflat cine îi sunt bunii și străbunii, am învățat să ascult cu inima și mintea, dar și să privesc înainte.
