Legenda Comunei Lupșa

Când trăiești departe de Munții Apuseni, de Țara Moților, nu poți decât să-ți dorești să ajungi acolo și să descoperi locuri încărcate de povara frumuseții naturii, a adâncimii din privirile localnicilor care nu știu cum să te îmbie cu bunătăți, dar mai ales cu povești lăsate de bunici și străbunici, acele nestemate fără preț de care cu toții ar trebui să fim mândri.

Din copilărie am tot ascultat povestea unui steag, a unui învățător, a unei comune din Munții Auriferi. Atât de mult s-a vorbit la noi în casă despre acești oameni și locurile lor că, la un moment dat, am fost convinsă că fac parte, cu toții, din familia mea. Crescând, mi-am dat seama că era defapt un loc de suflet al tatălui meu care a știut cum să ne insufle, și nouă, bucuria de a iubi și respecta cu inima, oamenii și locurile acestei țări. Astfel am crescut cu Lupșa în inimă, fără să o fi cunoscut vreodată și am reușit să o cunosc acum, când mulți dintre cei care spuneau acele povești din copilărie, nu mai sunt. Nu voi da eu frâu liber poveștii locului pentru că nu se cade, au spus-o alții și au spus-o frumos, așa cum este și cazul legendei culese de Maria Cioica, publicată într-una din seria cărților „Lupșa aur și oameni, comună din Țara Moților”.

„Se spune că, demult, tare demult, locul unde se află acum Comuna Lupșa, era înconjurat de pădure, de unde ieșeau mereu lupii și stricau gospodăriile oamenilor. Oamenii locului, erau oameni tare harnici, gopodari și bogați, fiecare familie având în gospodăria sa boi, vaci, oi, porci etc.  De aceea, oamenii trebuiau să facă de pază cu rândul, în fiecare noapte, pentru a-și păzi gospodăriile de furia lupilor. Nemaștiind ce să facă, fiindcă se înmulțiseră lupii atât de mult, încât nu se mai puteau apăra de ei, s-au sfătuit ce soluție să găsească pentru a putea scăpa de aceste fiare, care se înmulțeau pe zi ce trece și le luau animalele din poieți. Toți spuneau că în orice parte te vei uita, vezi numai lupi, adică, lup șa! lup șa! lup șa! Din toate punctele cardinale, se îndreptau lupii spre gospodăriile lor. De atunci, au hotărât să-i dea localității lor, numele LUPȘA.

Nu departe de Curmătură, în satul Hădărău, la Valea Lungă, localitate aparținătoare Comunei Lupșa, lângă un măr, era locul unde venea o lupoaică cu puii ei, pe care îi păzea cu strășnicie, până când lupul era plecat să atace oile sau vacile oamenilor, pentru a le aduce puilor mâncare. Pentru că aici era locul unde își împărțeau lupii prada, un timp îndelungat, oamenii au numit acel loc la Mărul Lupului. Cei care n-aveau în gospodărie mai multe animale și aveau pământ mai puțin, lucrau la minele din împrejurimi, la care făceau drumul dus și întors pe jos, întâlnindu-se și ei cu acești lupi. Alții, ca de pildă cei din Mușca, sat ce aparține de Comuna Lupșa, aveau și animale, dar îi preocupa foarte mult și muzica. Se poate aminti în acest sens, neamul Bocșeștilor și Andronic, care se spunea că punea cetera în cui, iar ea cânta singură, ca să poată el juca. Acum stau de strajă cele două Detunate, Detunata Golașă și Detunata Flocoasă, Mărgaia și Muntele Mare, iar lupii nu mai îndrăznesc să vină pe la casele oamenilor.”

You May Also Like

Fascinația materiei în sculpturile maestrului Nicu Dumitrescu

Prof. univ. dr., gl. (r.) Constantin Nițu: Viața, așa cum ți-e dată

O piesă de teatru dedicată scriitorului Octavian Paler

Memoria lui Alexandru Odobescu, sinonimă cu Tezaurul de la Pietroasa

1 thought on “Legenda Comunei Lupșa”

  1. Felicitări, doamna Mădălina! Aș spune că acum, după ce ne-ați vizitat, sunteți cu adevarat lupșancă. Nu v-ar ieși atat de desăvârșite aceste texte, adevărate ” semne alese”, dacă nu ați fi aici cu sufletul. Vă mulțumim pentru implicarea cu atât de mult drag în activitățile desfășurate la Lupșa! Cu prețuire, Dana Goia

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *