Valorile estetice pe care le producem, fie că este vorba de literatură, pictură, fotografie, grafică, film, teatru sau orice altă activitate, prin care noi oferim celor din jur o poartă către visare, sunt părți ale unui ansamblu al artei ce merită apreciere. Un semn, două, trei… și este de ajuns să mă cufund „ca într-o mare de visări dulci şi senine”, cum spunea Mihai Eminescu.
Parcă niciodată nu ar fi vremea potrivită să începi ceva nou, mai cu seamă atunci când omenirea pare a fi înebunită după agoniseli mărunte, după funcții impozante, după laude sau orice alte griji o mai avea. Așa a fost în toate timpurile. Aristotel, de exemplu, avea o viziune extraordinară despre om, pe care îl considera un „animal social”, căci în „absența societății ne-ar lipsi însăși statutul de om”. Important filozof al Greciei Antice, Aristotel a întemeiat practic retorica, etica, metafizica și logica formală. Dar cine nu a auzit de Ars Poetica (arta poetică) lui Aristotel? Sau cine nu a citit „Epigonii” lui Mihai Eminescu?
„Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere/ Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,/ Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,/ Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,/ Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară,/ Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic”…
Astăzi aducem în fața dumneavoastră revista literară „Semne alese”. Orice semn poate fi începutul unei arte, începutul unei scrieri. Noi, echipa acestei reviste, alegem semnele pentru dumneavoastră, în încercarea de a vă încânta sufletul, privirea, gândurile ori sentimentele cu frânturi de artă ce luminează viața.
„Zilele de aur a scripturilor române” nu au trecut, ele se clădesc în fiecare zi, cu fiecare gând așternut în fața dumneavoastră. De aceea, noi vă oferim puțin din frumusețea unor „Semne alese”.
Salut calduros aparitia unei noi reviste de literatura si ii doresc mult succes!
Bărăgan 1980
C.Ovidiu
tractoriștii cu năduf strângeau în palme răsăritul
asemeni focului de la mormântul sfânt
ce nu arde,
scuipau pe nămolul ce le înghițea roțile,
își înghițeau țigările arse
să nu le curgă pe bărbi uitarea ca un scrum
și până nu-și frecau privirea
pe posterele cu actrițe apuse
nu-și puneau mâinile pe volanul
ce le frigea palmele,
-tui mama ei de viață mai spuneau ei
iubeau pământul, o iubire neîmpărtășită
era copilul lor pe care-l frământau
să-l dea pe brazdă,
ei erau dumnezeii satului,
dădeau rost câmpului,
și acesta îi cunoștea ca pe caii bravi
ce-l nădușeau zilnic
să-i smulgă din adânc promisiunea de rod,
nu-l lăsau nici să-și spele rușinea
în ploi când seceta îl rodea
asemeni unui foc continuu,
atunci mai puternic
întorceau noaptea pe toate fețele
să scoată lumina la suprafață,
seara își băteau în hohot de alcool soțiile
pentru pricini mărunte,
până ce se revărsa iubirea din palmele ude
pe țânci strânși în jurul lor
ca la iarmarocul lui Creangă
îi hrăneau cu tăcerea bobului de grâu.
5
Sentimente și trăiri transpuse în versuri profunde, pe care cred că le putea scrie doar cineva care a trăit acele vremuri.
Vă mulțumim pentru gândurile bune!