Luările de poziție ale intervenienților de pe site-urile gazetelor, așternute cu acribie după fiecare articol, la rubrica „Comentarii”, nu sunt lipsite de interes, din anumite puncte de vedere. Unii autori preferă să le ignore, dar e posibil să greșească. E un univers acolo, foarte colorat, care nu trebuie aruncat la coș. În primul rând, pentru că fațetele adevărului nu se află, toate, la același purtător, iar unele idei sau sintagme chiar se pretează a fi „pescuite” (fără drepturi de autor!) din noianul de năzbâtii care plutesc on-line. În definitiv, faptele politice fiind cunoscute, ce poate face diferența, dincolo de interpretare, este încapsularea în sintagmă, capitol la care oricine – fără să știe – poate fi vizitat, cale de o clipă, de geniu. Paradoxal, geniul poate fi popular… deși pe perioade scurte.
În majoritate, reacționează – fie că se exprimă în nume propriu, fie în numele altora, adică în misiune – cei care sunt în dezacord (vehement) cu ce citesc. Cei care rezonează, de obicei se abțin. Consensul e taciturn, gâlceava e sonoră. Dinamică de la care nu fac excepție nici vizitatorii Cotidianului.
Stilistica ripostelor (prin forța lucrurilor – fragmentate, fulgurante) e variată. De la frânturi de argumentație rațională, logică, la incoerențe prelungite, în care își bagă coada însuși Satana, sau la tușe groase, de pamflet care se vrea usturător, concluziv, demolator. Nu lipsesc trivialitățile cele mai neaoșe, și chiar obscenitățile, care, la un moment dat, încep să definească personajele. (Nu personajele cărora le sunt adresate, ci personajele care le adresează – adică cine zice ăla e. ) În unele cazuri, nici nu mai e nevoie să citești însăilarea răspunsului, pseudonimul navigatorului ți-e de ajuns, treci la următorul.
Sunt și argumentații mai inteligibile, dar majoritatea se axează pe idei fixe, pe marote. De exemplu, abundă așa-zisul contra-argument „Era mai bine în vechiul sistem, școala era școală și era gratis, aveai serviciu asigurat, nu era atâta vagabonțeală etc.” (Ca și când copiii din țările „capitaliste”, copiii din Finlanda, din regatul Suediei, din regatul Norvegiei sau din celelalte 8 monarhii din Europa ar fi aruncați la coș, ei nu merg la școală în țările lor!)
Poți să fluturi și un tramvai, primești același răspuns – cu gratuitatea școlii, metroul scos din buzunarul comunismului (iar nu din munca și privațiunile oamenilor), salariul (ajutor social) pentru fiecare, “patriotismul” lui Ceaușescu ș.a. Când le spui că școala nu era gratis, ci o plătea întregul popor (ca pe toate celelalte „gratuități”) și că așa-zisul „patriotism” al primului comunist cu sceptru de rege era narativul/drogul prin care își siguranța propria putere pe spinarea unui popor înfometat cu gheare de pui și conserve rătăcite pe rafturi (șmecherie care în decembrie ’89 nu i-a mai ținut) – te lovești de un zid. Când le spui că, prin comparație, viața în alte țări ale lagărului – de exemplu, la Praga – era parfum față de București, te lovești de o privire tâmpă. Când observi că Ceaușescu, în fața morții, cânta Internaționala, în loc de Trei culori cunosc pe lume… (halal patriot!), primești niște rictusuri. Rictusurile auto-scârbei, ale urii resemnate și sublimate în adularea propriului eșec existențial la care a fost condamnată nația și care ne urmărește și astăzi – acela de a fi viețuit într-o asemenea perioadă istorică, ce i-a schimbat ADN-ul pe o sută de ani.
În general, a contrapune sistematic, obsesiv, realitățile de pușcărie fără gratii – ca și amputările pe toate planurile ale traiului dinainte de ‘90 – deraierilor și rătăcirilor post-comuniste (de specificitate fanariot-românească, dar comise tot de către „foști” și odraslele lor) denotă cel puțin o nostalgie secretă, bolnăvicioasă, față de vremurile securisto-comuniste, dacă nu chiar frustrarea directă, consecutivă pierderii unor avantaje cât se poate de practice, datorate – într-un fel sau altul, profesional, familial, filial, parental, relațional etc. – complicității nemijlocite cu sistema sau funcțiilor concrete deținute în instituțiile fostului regim.
Mai mult, a nu vedea că relele de acum ni se trag de-atunci, a proslăvi exact cauza pentru care – în primul rând – mentalul și servituțile remanente, achiziționate atunci, au ajuns să producă țara/clasa politică de astăzi, arată că „omul nou” (homo sovieticus, fără discernământ propriu, mancurtizat) persistă la nivel de mase.
Frapant este că majoritatea atacurilor de pe site sunt îndreptate nu spre conținutul de idei din materialul criticat, ci spre persoanele autorilor. În multe cazuri, intervenienții se tutuiesc, se trag de brăcinare cu autorul, ca și când ar fi fost colegi de grădiniță sau tocmai ar fi ieșit împreună de la bodega din colț. În total, nu se poate spune că lectura comentariilor n-ar fi instructiv-inspirațională. Și, pe alocuri, chiar amuzantă.
În legătură cu pseudonimele uzitate (unele foarte ingenioase, cum sunt, de exemplu, Rumburak sau Mishteaux), există juriști care pretind că anonimatul – în spatele căruia se ascund opinenții – ar fi o modalitate de evitare a rigorilor Justiției față de unele voleuri injurioase sau/și calomnioase la care se dedau. Mă înscriu în fals cu această teorie. Cred că invectivele, insultele, obscenitățile apar mai curând ca o modalitate prin care sinceritatea fiecăruia – cenzurată, din anumite motive, pe alte planuri – reușește să izbucnească, să se „elibereze” în public, să țipe. Nu e de Justiție, e de Freud și Jung – și, poate, de cei șapte ani de acasă.
În definitiv, libertatea de opinie se cere și ea exersată, ca orice vocație dăruită omului. Evident însă că trebuie să știi ce să faci cu ea. (Măcar atâta, libertatea de opinie, să mai rămână dintre toate speranțele năruite post-decembrist, una câte una.) Înjurătura sau calomnia ar trebui să-l bucure pe cel căruia îi sunt adresate. Pentru că demonstrează inexistența argumentelor (adecvate) de contracarare a ceea ce a scris. Oricum, apelul la alt registru de comunicare îl descalifică doar pe cel care îl practică. Altfel, chiar și o înjurătură sau o calomnie pot fi citite ca o opinie. E-adevărat, o opinie involuntară. Nu despre obiectul, ci despre subiectul ei. Adică despre cel care o proferează. O înjurătură poate sintetiza plastic și un punct de vedere. Deși – orice s-ar spune – metoda amputează multe nuanțe….
Sunt vânturate tot felul de incriminări, fie conspiraționiste, fie individualizate, de la cravata de pionier pe care autorul o purta pe când era puștan până la a fi, acum, plătit de cine știe ce entitate ca să îmbârlige/întoxice mințile cititorilor – noduri în papură pe care unii intervenienți „revoltați” nu se sfiesc să le extindă la scara întregului site. Or, cel puțin sigla Cotidianul este departe de așa ceva. Este publicația de care nu servește la nimic să te apropii cu prejudecăți, de nicio culoare. Se vede cu ochiul liber că găzduiește de multe ori puncte de vedere opuse, iar selecția știrilor intrate în pagină nu este debalansată/partizană. Două semne clare ale nealinierii, ale neîncartiruirii. A extinde deci ocara de la un articol la întreg site-ul ziarului este o altă gogomănie.
Pe de altă parte, invectivele și calomniile indică frustrarea comentatorilor de a „predica în pustiu”, în „orb”, de a nu primi reacție la atâtea vocative și vocalize lansate în eter. Dai într-un nume ca într-un sac de box și, prin forța lucrurilor, sacul de box nu răspunde, nu se vaită, nu se plânge, și nici nu ripostează, măcar nu te înjură și el, să știi o socoteală. Or, asta poate isca o alienare, o escaladare, un parapon în plus. În ce mă privește, cred că fiecare ar merita un răspuns separat. Dar evident că nu există nici spațiu, nici timp pentru așa ceva.
Totuși, nu pot să închei fără să fac o excepție. Îi răspund lui Charlie. Care, citind „De ce face Șoșoacă jocul Moscovei?” de luni 3 aprilie, e de părere că aș „putea deveni fără egal în materie de analize geopolitice” daca aș face „efortul sa-mi clarific câteva nebuloase…” , între care „lovitura de stat KGB/GRU/Comintern care a creat democrația securistă de astăzi” și „interpretarea neomarxismului ca fiind altceva decât marxism/bolșevism…”
Îmi pare rău că trebuie să-l dezamăgesc, dar greșește la toate cele trei teze. Mă voi referi la ultimele două, cele cu necesitatea efortului de clarificare a nebuloaselor.
Da, a fost o lovitură. De stat, dar, nota bene, statul era o dictatură. Deci mai corect ar fi „lovitură la dictatură”. Care nu se știe cum s-ar fi terminat (mai bine spus CÂND, pentru că Ceaușescu oricum ar fi căzut, nu putea să rămână el moț în într-un lagăr năruit) dacă publicul n-ar fi ieșit în stradă, dacă n-ar fi luat parte la acțiune. Să nu uităm, Ceaușescu a fugit din C.C. – semnându-și practic căderea – la presiunea mulțimii dezlănțuite, care spărgea ușile clădirii. El nu a fost arestat de puciști înăuntru, cum s-ar fi cuvenit într-o lovitură de stat „clasică”. A rătăcit pe câmp, încoace și-ncolo, ca un șoarece beat, până a căzut în plasă la Târgoviște. Putea să cadă oriunde. Țara întreagă se transformase într-o plasă pentru el.
Sintagma „lovitură de stat” (puci) se folosește când este răsturnat capul statului de către un grup organizat (cu sprijin sau în întregime militar), fără ca neapărat să se schimbe și regimul de organizare statală sau să existe neapărat implicarea factorului popular. Or, la noi, pe de o parte, a existat implicare populară (posibil determinantă, altfel, repet, Ceaușescu nu fugea de bună voie), iar pe de alta, cel puțin formal, instituțional, s-a schimbat și organizarea statală (deși, în bună măsură, doar de fațadă). Așadar formula „lovitură de stat” este incompletă sau chiar inexactă, descrie doar parțial situația foarte complexă care a fost în teren.
Din altă perspectivă, nici revoluție nu putem să spunem că a fost, întrucât schimbarea de regim s-a produs doar formal, instituțional. Pe fond, aceiași care conduceau țara înainte au început s-o conducă și după, situație care – pe dedesubt- se păstrează, direct sau prin interpuși, copiii și nepoți, până azi. Ne amintim, s-a debutat cu asmuțirea și revărsarea populației (la Timișoara, la București), s-a continuat cu o revoltă genuină, absolut organică, ce a afluit în revendicarea „Jos comunismul!”, și s-a sfârșit cu confiscarea împroșcată de sângele revoltei populare de către gruparea conspirată de inspirație și instrumentare rusească a lui Iliescu. Nu se poate eticheta în două cuvinte toată această rostogolire de secvențe.
Ceea ce am putea spune fără riscul de a greși este că eliminarea lui Ceaușescu a fost în interesul poporului român, a cărui însclavizare atinsese punctul limită, în timp ce preluarea puterii de către Iliescu și „cominterniștii” moscoviți sau „locali” oploșiți în jurul lui a fost contrară intereselor poporului român, așa cum avea să se dovedească în 1991, când Iliescu și Năstase au semnat tratatul cu Gorbaciov, prin care România se angaja să nu intre în NATO, adică exact ce vrea Putin astăzi – să se revină la situația dinainte de 1997! În 1991, Iliescu și Năstase au încercat să introducă din nou țara în orbita Moscovei. După tentativa de solicitare a intervenței militare rusești („antinazistă”, nu-i așa?) din decembrie ’89, aceasta a fost a doua tentativă de mare trădare națională.
Iar a treia tentativă de trădare națională – reușită! – a lui Iliescu constă în permiterea/stimularea resurecției, pe persoană fizică, a foștilor lucrători ai poliției politice. (Altfel, probabil, nu l-ar fi resuscitat ei pe el). Cine fusese poliția politică (Securitatea)? E vreo nebuloasă aici? Fusese instituția calchiată, începând din 1948 – și chiar din 1944, când MAI a început să fie masiv infiltrat de comuniști – după chipul și asemănarea „surorii mai mari” de la Moscova, NKVD, cu scopul de a băga, contra naturii, comunismul pe gât nației române, prin crime și atrocități neimaginate nici chiar în mama Rusie (vezi, între altele, Experimentul Pitești, în care gardienii care schingiuiau, ca și deținuții forțați să se schingiuiască între ei, erau români – nu ruși, nici evrei). Scopul, misiunea? Însclavizarea ideologică a populației sub ocupația Armatei Roșii după schimbarea samavolnică a formei de guvernământ, urmată de împlântarea continuată, în grumazul țării, a stalinismului dejist și, mai apoi, a național-neo-stalinismului dinastic ceaușist. Nu e nicio nebuloasă, Charlie!
După ’90, sub pulpana lui Iliescu (nota bene: votat în proporție de 80 la sută de către popor – de unde se vede că revoluția nu avusese defel loc în capul oamenilor, deci n-avea cum să se producă pe teren), foștii lucrători ai Securității s-au răspândit ca potârnichile, impregnând societatea mai abitir ca înainte, furând startul competiției vieții politico-socio-economico-financiare și așezându-se din nou în fruntea bucatelor în mai toate raioanele, inclusiv în structurile noilor servicii secrete de orientare (nu-i așa?) democratică. Doar un exemplu dintre mii: pe cine a pus Iliescu în fruntea serviciului secret extern? Pe spionul anti-NATO Caraman, servitorul Moscovei (unde și-a făcut și specializarea de ofițer de informații). Și-atunci, despre ce mai vorbim aici?
Cu timpul, așa cum spune și Charlie, țara a devenit, o „democrație” securistică consolidată. Deghizată perfect – după intrarea în NATO și UE – în mantia euro-atlantismului. Băsescu, ditamai președintele țării, e dovada vie a acestui deghizament, a acestei păcăleli istorice a Vestului (care a închis și închide ochii la multe, el însuși fiind mare cutră). Securiștii au fost totdeauna maeștri în a lua înfățișarea decorului în care acționează. Talent profesional. Adio, nu-i mai deosebești pe fundalul (de mucava) al democrației post-decembriste. Din când în când, mai apare la CNSAS câte o deconspirare, după cum interesele momentului o cer. Amintiți-vă cum a deconspirat-o Petrov (!!!) pe Mona Muscă pentru că începuse să-și ia avânt… Deconspirările nu se vor termina treizeci de ani de-acum încolo. Suntem în Caragiale și Eugen Ionescu – la pachet. Spectacol-coupé.
În ce privește neo-marxismul, el este desigur, în esență, tot marxism, dar care, în noul sezon, a renunțat la revoluția mondială proletară („Proletari din toate țările, uniți-vă!”) precum și la luarea în posesie a mijloacelor de producție, axându-se – începând cu Școala de la Frankfurt, de prin 1923, fondată de Carl Grunberg, transferată apoi la Columbia University, New York – pe metodele „culturale” de luare în posesie. De luare în posesie a creierelor. Urmărind adică să preia puterea în țările capitaliste din interior (din interiorul omului). Judecând după ce se întâmplă acum în Statele Unite și la Bruxelles, sub Ursula, scopul nu e departe de a fi atins.
Așadar, nu există nicio nebuloasă, pe niciun plan, Charlie! Nu fi îngrijorat! Sistemul de referință al comentariilor mele este prezent mereu și implicit, dar nu pot să-l reiau, explicit, la fiecare material aplicat. Ar deveni plictisitor. S-ar plictisi până și Rumburak, și Mishteaux…
(Material publicat și în ziarul „Cotidianul”)
