O viață printre cărți, gazete și războaiele lumii. INTERVIU VIDEO cu reputatul gazetar și scriitor Corneliu Vlad

O viață printre cărți, gazete și războaiele lumii. Este vorba despre reputatul gazetar și scriitor Corneliu Vlad, care a acordat primul interviu revistei literare „Semne alese”. Cu o carieră impresionantă și demnă de invidiat pentru orice jurnalist, trebuie să precizez că în cei peste 50 de ani de experiență, Corneliu Vlad a fost de-a lungul timpului corespondent de presă în Elveția, Austria și Germania, precum și la Sediile ONU de la Geneva și Viena, sau corespondent de război pe fronturile din Vietnam, Guineea Bissao, Transnistria și Iugoslavia.

Politica internațională și geopolitica sunt domeniile în care Corneliu Vlad a avut întotdeauna un cuvânt important de spus. Extrem de apreciat ca și comentator de politică externă, domnia sa a publicat o serie de cărți pe teme internaționale: „Când luptătorii își curăță armele”, „Vietnamul cel de toate zilele”, „Vom trăi în anul  2000”, „Lumea, în mișcare, încotro?”, „Pentru ca soarele să nu răsară dinspre asfințit”, „Generalul Lebed, vecinul nostru”, „Reconcilierea”, „Cuba – zece sfidări”, „Rusia, după URSS”, „Iranul, la rece”, „Holograma Europa “ (în colaborare cu Radu Golban), „Și totuși, revoluția română”, „Crimeea schimbă lumea”.

Acum, la începutul acestei veri tulburate de evenimente politice și sociale la nivel mondial, Corneliu Vlad a publicat o nouă carte: „Cavalerii noilor apocalipse. Nu vă fie frică!”.

Cine sunt cei patru cavaleri ai apocalipsei? Veți descoperi în interviul de mai jos, însă mi-a atras atenția o remarcă a domnului Vlad, care a scris în cartea sa despre frică și despre cultura fricii, care a fost folosită din cele mai vechi timpuri până în prezent, pentru a conduce și a stăpâni popoarele: „Discursurile și imaginile care scot în față pericole de tot felul ce amenință omenirea, planeta, se prăvălesc în avalanșă continuă. Trăim parcă, în plină zodie a drobului de sare ce stă să cadă, unde ești tu, jovialule Ion Creangă. Respirăm o atmosferă de perpetuă amenințare, iar polivalența reprezentărilor pericolului face ca amenințarea să devină ea însăși obsesională, căci își schimbă obiectul ori se concentrează pe mai multe obiecte deodată: încălzirea planetei, pandemii, terorism, criză”.

De la începuturile sale gazetărești, până la cenzura din mass-media și lumea scriitorilor dinainte și după 1989, manipularea opiniei publice ori comunismul care a traversat continentele, Corneliu Vlad dezvăluie fețele mai puțin cunoscute ale lumii care ne înconjoară.

Acest interviu a fost realizat cu sprijinul conducerii Muzeului Municipiului București, într-o locație de o frumusețe rară; este vorba despre un imobil ridicat la începutul secolului XX, în stil eclectic francez, pe Strada 11 Iunie din Bucureşti, în apropierea Parcului Carol I, locație unde se află Colecția de artă Ligia și Pompiliu Macovei. Mărturisec că am trecut pentru prima oară pragul acestui loc absolut fascinant, unde am descoperit lucrări semnate de Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, Gheorghe Petraşcu, Ioan Andreescu, J. Al. Steriadi, Iosef Iser, Nicolae Tonitza și alții, printre exponate din sticlă, ceramică sau metal şi mobilier din diverse perioade culturale.

Sincer, a fost un privilegiu ca printre atâtea minuni ascunse la o aruncătură de băț de centrul Capitalei, să pot discuta cu gazetarul și scriitorul Corneliu Vlad într-o sală impresionantă a Colecției de artă Macovei, loc unde se află și o veritabilă bibliotecă de artă.

Redăm mai jos transcrierea integrală a interviului:

Ne aflăm în Galeria de Artă Ligia și Pompiliu Macovei, o unitate muzeală aflată în subordinea Muzeului Municipiului București și am venit astăzi aici ca să realizăm un interviu cu domnul Corneliu Vlad, gazetar și scriitor, cu o experiență impresionantă. Domnul Vlad, pentru că experiența ca gazetar în mod special, de peste 50 de ani, v-a purtat prin nenumărate locuri și ați luat la rândul dumneavoastră, zeci sau sute de interviuri, care sunt întrebările pe care ați vrea să vi le adresez și întrebările la care nu vreți să răspundeți la un interviu?

Corneliu Vlad: Frumoasă introducere. Aș răspunde la mai toate întrebările, dar m-ar încurca, de pildă, întrebarea din ce provincie românească sunt. Ce sunt: oltean, muntean, moldovean… Pentru că tatăl meu este muscelean, de fapt mățăuan, din comuna Mățău, Muscel, dar a fost învățător și director de școală și de cămin cultural pe malul Nistrului, într-un sat care se cheamă Talmaza și unde s-a născut și academicianul și istoricul Ștefan Ciobanu. Deci m-am născut în Basarabia, dar dintr-un tată muscelean și dintr-o mamă basarabeancă. Acum este foarte greu să spun despre ce este vorba, iar basarabenii, pentru că veni vorba, sunt o specie rară, pentru că basarabeni nu prea mai există. Cei de acum, de dincolo de Prut, se cheamă că sunt moldoveni. Basarabenii nu mai sunt de când nu se mai spune Basarabia acestui ținut dintre Nistru și Prut, adică din 1944. Eu sunt unul dintre ultimii basarabeni, care sunt născut înainte de 1944. Da. Iar întrebările… Sunt unele întrebări foarte simplu, la care nu ai cum să răspunzi.

O prietenă de-a mea se amuză foarte tare când le vede pe toate fetele astea, reporterițele care așteaptă ca la urdiniș să intre sau să iasă inculpații sau pârâții de la DNA, sau de la tribunal, și să le pună niște întrebări foarte directe sau foarte candide: „De ce l-ați omorât?”, „De ce ați furat?”

Ori, mai interesantă este întrebarea aia pe care o pune Facebook-ul: „La ce te gâdești?”

Corect. Eu aș vrea să știu cum ați ajuns jurnalist. Și de unde pasiunea asta pentru scris și pentru cărți?

Corneliu Vlad: Acum pasiune, nepasiune până la urmă e meserie, dar cum am ajuns jurnalist e oarecum previzibil, dar și cu o oarecare șansă. Dacă am făcut Facultatea de Limba și Literatura Română la Universitatea București, pe vremea aia îi zicea Facultatea de Filologie a Universității C.I. Parhon. Eu am fost în promoția 100 a acestei universități, deci am avut șansa să am niște profesori eminenți care sunt acum în manualele școlare. Nu știu dacă în cele mai noi mai sunt, s-ar putea să nu prea mai fie, așa, că s-au schimbat multe, dar dacă i-am avut profesori pe George Călinescu, Tudor Vianu, Iorgu Iordan, Ovid Crohmălniceanu, Edgard Papu și nu mai continui că-s foarte mulți, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Alexandru Piru și așa mai departe. E, unul dintre acești profesori era George Ivașcu, care ne preda literatura română contemporană. El era profesor la Universitate, dar în același timp era și redactorul-șef al publicațiilor „Contemporanul” și „Lumea” și avea obiceiul ca pe studenții din ultimul an, care i se păreau lui mai răsăriți, să îi pună să facă, eu le ziceam extemporale, adică să îi pună să scrie niște prezentări de cărți noi apărute și printre acești inși se aflau de pildă colegii mei Mihai Ungheanu, Radu Varia, Eugen Negrici și Nicolae Ulieru. Pe unii îi oprea la una din aceste două reviste, pe alții îi trimitea să se facă profesori și pe mine m-a oprit și a zis: „Ai vrea să faci presă, să faci ziaristică?”.

Zic: „Aș face”.

 „Și unde ți-ar plăcea?”

„Mi-ar plăcea la <<Contemporanul>>, să fiu critic literar”.

„E, zice, n-am loc la <<Contemporanul>> acuma, pentru că e schema mică, dar revista <<Lumea>> care abia s-a înființat are nevoie de tineri ziariști. Stai la <<Lumea>> și vorbim peste un an”.

Și mi-a surâs așa, foarte ciudat. Între timp, în anul ăla m-a trimis de două ori în străinătate, de la revista „Lumea” în Egipt și în Etiopia și peste un an mă întreabă:

„E, ce faci? Te muți la <<Contemporanul>>?”

„Nu”, zic. „M-am obișnuit aicea”.

A început să râdă și am rămas la revista „Lumea” până când am plecat corespondent în Vietnam, în timpul războiului, după aia m-am întors, ca recompensă am primit postul de corespondent în Austria, Germania și Elveția și așa am rămas comentator de politică internațională.

Chiar voiam să vă întreb. Ați fost ca și corespondent pentru revista „Lumea”, dar știu că ați fost și corespondent France-Presse în București. Cum ați ajuns să lucrați și pentru France-Presse?

Corneliu Vlad: Când am fost în Vietnam, nu am fost corespondent doar pentru „Lumea”. Am fost corespondent Agerpres, dar scriam pentru presa română, că eram singurul ziarist român în timpul războiului din Vietnam și dădeam și pentru televiziune, dar numai pe sonor (n.n. – audio) și pentru radio și pentru „România liberă” și pentru „Lumea” și pentru oricine îmi mai cerea. Dacă eram singur, se scria mult despre Vietnam, atunci aveam monopol asupra subiectului. Dar acolo l-am cunoscut pe corespondentul France-Presse în Vietnam, Albert Depuis, un ziarist bătrân, cu multă experiență și ne-am împrietenit, ne-am împrietenit la toartă ca să spun așa, și când m-am întors în România s-a întors și el în Europa, dar nu în Franța, ci s-a dus la Viena, unde era șeful Biroului France-Presse pentru Europa Răsăriteană.  Au avut nevoie de un corespondent în România și a mi-a propus mie: „Nu vrei să fii corespondentul France-Presse-ului?” „Ba da.”

Eram în perioada aia, cam după revoluția noastră culturală din `71, după ce fusese Nicolae Ceaușescu în China și Coreea și a fost acea înăsprire a spiritului de partid în presă, în cultură, în toate domeniile și era foarte greu să scriu pentru France-Presse despre ce se întâmplă în România. Știu că oricât m-am străduit, rar reușeam să armonizez cerințele lor cu posibilitățile mele de informare. Și am reușit performanța ca doi ani de zile să le fac treaba.

Într-adevăr erau vremuri cam tulburi. Cum acționa cenzura asupra mass-media?

Corneliu Vlad: Cenzura acționa foarte discret și deja căpătase o anumită subtilitate în modul de a lucra. În primul rând, aș porni de la o constatare care lămurește multe. Noi n-am avut publicații samizdate. Scriitorii români n-au scris pentru sertar, ca dovadă că faimoasa literatură de sertar, despre care se spunea că o să apară ea imediat după ce se răstoarnă comunismul, n-a prea fost concludentă. Deci, în ce privește scriitorii se mai înțelegeau cu cenzorii.

Marin Preda: „Maestre, zice, băgați acolo o pagină cu un tânăr care este revoluționar și care e arestat și vine pe jos din post în post cu jandarmii până la Scornicești… Așa și atunci lăsăm și treaba asta cu Antonescu, cu discuția cu maică-sa… Și atunci mai punem ceva și la onorariu acolo…”.

Deci exista un joc de societate – ca să spun așa – benefic, pentru că se permitea. Dar atât scriitorii, cât și ziariștii și-au dat seama cu timpul că sunt niște linii peste care nu se poate trece cu bocancul, dar se poate trece foarte subtil prin metafore, prin simboluri și fără să trădezi adevărul sau fără să-l ascunzi, poți să spui niște lucruri. Cenzură propriu-zisă, din aia atroce, de pildă mi s-a întâmplat chiar mie și cele mai mari buclucuri se întâmplau la mica publicitate, nu numai în ce privește greșelile de literă.

Cum adică la mica publicitate? De ce la mica publicitate?

Corneliu Vlad: Păi, de pildă, venea o familie îndurerată și zicea: „V-ați bătut jos de anunțul nostru mortuar!”

„De ce?”

„Uite ce scrie aici: <<Deplângem soarta scumpului nostru buric>>”.

Și de fapt era bunic.

Dar, mai erau și alte anunțuri. Pe unul l-am prins, pe unul nu l-am prins: „Comemorăm 40 de ani, 40 de săptămâni și 40 de zile de la moartea neuitatului și neprețuitului avocat Codreanu”. Mie chestia asta cu 40, mi s-a părut puțin ciudată. După aia, mi s-a părut ciudată și chestia că Codreanu ăsta nu avea prenume și am ales să mai amânăm o zi. Organul a aflat cine a dat… Era vorba de Corneliu Codreanu.

Dar a apărut una, tot așa, aniversăm sau comemorăm, tot 40 de ani erau, de la moartea generalului Constantin Grăniceru. Era și el o căpetenie a legionarilor. Eu nu știam și într-adevăr a fost redacția trasă de urechi, s-a făcut acolo o ședință: „Domne, da de unde să știu eu cine era în Biroul Politic al Mișcării Legionare? Pe ăștia din CC îi știu, că e lista asta cu nomenclatura, că aveam o listă cu cine făcea parte”, dar pe legionari nu aveam de unde să îi știu, nu aveam o listă cu ăia pârâții.

Nu s-a întâmplat nimic, deci cenzura nu era atât de atroce, ca să spun așa. Mai perfidă, oarecum, a fost desființarea Direcției Presei –  așa îi zicea cenzurii – că atunci zice: „Domne, vă descurcați! Știți ce se poate scrie, știți ce nu se poate scrie.”

E, autocenzura e mult mai a dracu decât cenzura, iar ca să fac o legătură, un arc peste timp cu ce se întâmplă acum, am fost acum câtva timp într-o redacție, că mai sunt și redacții, nu se trimit chiar toate așa, numai pe fără fir, și am întrebat: „Ei, cum merge?”

„Nu prea merge, dacă vrei să scrii despre o întreprindere sau despre un patron sau despre un om de afaceri, întrebi în dreapta și-n stânga. Patronul nostru în ce relație este cu ăsta? Îl scriem de bine sau îl scriem de rău?”

Înainte, cel puțin, știai niște chestii: capitaliștii sunt acolo, jos cu ei, ai noștri – aliații, frații, partidele frățești, nu știu de ce nu le-o fi numit partide surori – sunt cu noi. Știai ce e alb și ce e negru. Acum totul e difuz și e în funcție de conjunctură și de locul de muncă.

Acum putem vorbi, în prezent, de o ingerință a politicului în lumea gazetărească sau în lumea asta a scriitorilor?

Corneliu Vlad: Ingerință este foarte delicat spus. În lumea scriitorilor mai puțin, pentru că literatura contemporană nu prea mai are audiență, nu prea mai are cititori, dar în presă, toată presa este politică din păcate și nu atât politică, cât politizată. Mai ales nu este vorba de politică, ci de politicianism, asta este nenorocirea. Singura noastră consolare, dacă pot să spun așa este că și în America, de câțiva ani de zile, de când s-a instalat la Casa Albă Administrația Trump și presa americană a devenit foarte partinică, partizană, pătimașă, umorală, pasională, încărcată de indignări, încărcată de ură, încărcată de toate umorile posibile și asta îi afectează grav și independența și mai ales credibilitatea la marele public.

Am înțeles. Haideți să trecem puțin în lumea cărților scrise de dumneavoastră. Eu știu cam toate cărțile pe care le-ați scris, dar m-a surprins foarte plăcut cartea „Crimeea schimbă lumea”. Este o carte complexă în care se vorbește despre desprinderea Peninsulei Crimeea de Ucraina. Practic, în acest eveniment și așa cum l-ați prezentat dumneavoastră, deși toți vedem la televizor cam ce s-a întâmplat, pe mine m-a fascinat că ați făcut niște legături pe care eu nu le-aș fi sesizat așa, doar uitându-mă la televizor. Practic s-a revoluționat toată politica externă cu acest eveniment. Cum ați reușit să suprindeți atât de fumos și atât de complex?

Corneliu Vlad: Nu știu cum își fac alții cărțile, da eu mi le fac cam în aceeași cadență cu momentul întâmplării evenimentului. Adică am scris cartea despre Crimeea pe măsură ce criza ruso-ucraineană era în desfășurare. E un mare risc să scrii la cald, că nu prea știi încotro se îndreaptă lucrurile, dar pe de altă parte ai avantajul că ești foarte spontan și că ești cumva în miezul evenimentelor. Bine-nțeles că după ce mergi în pas cu evenimentul și scrii, da te uiți și-n stânga și-n dreapta – „Domne, da chinezii cum văd problema asta?” „Dar relațiile ruso-germane au un impact asupra Crimeei sau Crimeea are un impact asupra securității europene, faptul că ea a fost preluată de Rusia?” – adică scriind la cald, cum se spune, ai și riscuri, da ai și avantaje din punctul ăsta de vedere. Ei, și după ce toată viața ai facut decât lucrul ăsta, îți vine mult mai ușor la un moment dat să faci conexiuni între diverse evenimente internaționale și să spui nu atât de politica internațională, cât de geopolitica internațională, adică te așezi undeva mai sus și le privești într-un context, într-o conjuctură, într-o sinergie mult mai amplă, poate chiar planetară.

Da. Și despre spațiul ăsta și influența sovietivă în această parte de Europa știu că ați scris foarte mult și „Rusia, după URSS”, dar fascinația asta pentru comunism a fost și a rămas în mintea multora dintre noi. Dar, pe mine mă surpinde că există totuși comunism în continuare, lumea încă nu poate să facă încă diferențe sau face diferențe, dar consideră comunismul în continuare ca fiind ceva pozitiv.

Corneliu Vlad: Treaba asta cu comunismul e mai ciudată. În primul rând, nu prea poți să compari mere cu prune. E întrebarea asta la fel de subtilă cum e aia: „Pe cine iubești mai mult, pe mama sau pe tata?”. „Când era mai bine, sub comunism sau sub capitalism?”

Fiecare zice din punctul lui de vedere. Ăla care a fost ciocănar, care făcea chei în piață pentru broaștele caselor, zice: „Domne, era mai ca lumea înainte, că eram tânăr, gașca noastră, câștigam…”.

Altul, care avea altă meserie, zice: „Nu domne, acum e mai bine. Acum poți să faci afaceri, mă pricep să înmulțesc banii nu știu cum…”.

Deci sunt lucruri diferite. Nici atunci nu erau comuniștii convinși de ideologie. Câți îl citeau pe Marx și Engels? Noi care eram la facultate și ne chinuiam. Engels scria mai interesant, mai băga și niște proverbe și niște glumițe, Marx însă scria foarte stufos, foarte încâlcit și, în general, manuscrisele lui erau periate, erau greblate de Engels, că altfel ar fi fost absolut imposibil de înțeles, nu de clasa muncitoare, ci de ideologii marxiști ai vremii și de cei de astăzi. Deci, nu erau comuniștii convinși, nici înainte, după cum nici acuma nu-s convinși-convinși, dar fiecare are o experiență pesonală și niște succese sau niște eșecuri ale vieții sale care îl fac să se apropie sau să repudieze o anumită epocă istorică. Marea ironie a istoriei este că acum comunismul câștigă teren în America! În Partidul Democrat sunt câteva femei, câteva congresmene care se declară pe față că sunt marxiste, își și spun progresiștii ăștia și în universitățile americane catedrele de marxism sunt un lucru obișnuit și nu mai suprinde pe nimeni. America vede, nu neapărat o alternativă în instaurarea dictaturii proletariatului la Washington, dar trage mai mult decât cu coada ochiului, se inspiră în elaborarea viitoarelor politici economice ale sale și din marxism și există deci o mișcare puternică. N-aș putea spune că întreaga mișcare anti-Trump este marxistă, dar oricum este de stânga, pentru că Trump este un om politic de dreapta.

Da. Nu pot să-i înțeleg pe nostalgicii ăștia ai vremurilor dictatoriale, dar, mă rog, așa sunt oamenii de toate felurile. Chiar voiam să prezentăm puțin cărțile și vreau să vorbim puțin despre această ultimă carte a dumneavoastră: „Cavalerii noilor apocalipse. Nu vă fie frică!”. Mi se pare foarte incitant, n-am citit, dar cert este că am văzut așa o mică prezentare pe net, în care se vorbește în acestă carte de criza și spaimele provocate de pandemia Covid-19. Pe mine mă interesează cine sunt acești „cavaleri” ai apocalipsei.

Corneliu Vlad: Păi cartea asta are și ea o istorie mai deosebită. De fapt, fiecare din cărțile mele are o poveste, pot să scriu o altă carte despre fiecare din cărțile astea, cum s-a născut. Inclusiv „Vom trăi în anul 2000”. Atunci părea un roman științifico-fantastic când am scris-o și eu m-am mirat ce titlu i-am dat și acum a ajuns o banalitate. Sau „Generalul Lebed, vecinul nostru”. Probabil că dacă n-ar fi murit în accidentul ăla de avion, în Siberia, de elicopter, pardon, probabil că ar fi fost președintele Rusiei. Chiar fusesem invitat, vreo doi ani de zile am încercat să fiu invitat de el, n-am reușit. Peste doi ani am reușit, dar exact când să mă duc s-a prăbușit elicoperul și a murit.

Această carte la care facem vorbire – „Cavalerii noilor apocalipse” – a fost scrisă acum 10 ani. N-am adăugat la ea absolut nimic, decât un cuvânt introductiv în care spun că n-are vorba COVID în ea, decât în primele două pagini. Nu mi-a publicat-o nimeni 10 ani.

Deci 10 ani nu a publicat-o nimeni?

Corneliu Vlad: Cei patru cavaleri ai apocalipsei sunt: terorismul, schimbarea climei, criza și pandemiile. Toate aceste fantome înspăimântătoare sunt agitate și sunt ventilate și sunt rostogolite prin toate mijloacele de comunicare în masă pentru – asta o spun teoreticienii din toate țările și din Est și din Vest – a ține populațiile într-o stare de alertă, ca să nu zic de frică sau ca să nu zic de panică, ca să nu zic de isterizare.

Un om și o societate înfricoșată e mult mai ușor de stăpânit de către cei aflați la putere: „Bă, voi nu vedeți ce nenorocire, că o să se topească zăpezile din Himalaya, și ghețurile din Arctica, și Marea Neagră o să ajungă până la Brașov, și mai rămân numai câteva vârfuri. Stați liniștiți! Vreți pensii mai mari, vreți locuri de muncă… Voi nu vedeți, noi ne ocupăm de niște chestii serioase aici, vine criza, vine pandemia”.

Deci s-a propagat o cultură a fricii, cum se spune și, cum spune un prieten al meu, o religie a siguranței, care zice așa: „Domne, fiți atenți că ceea ce vi se pare vouă foarte normal, e periculos. Nu vă apropiați unul de altul așa, toată ziua bună-ziua la… Stați mai așa, spălați-vă pe mâini, mergeți mai puțin, pune-ți masca. Nu e chiar așa cum credeți voi de simplu”.

Despre această cultură a fricii, această formulă de a ține masele largi populare, ca să spun așa, inhibate și neactivizate, nerevoltate, există din Antichitate. Și fake-news-urile există din Antichitate începând cu calul troian, dar atunci nu prea aveau putere de împrăștiere. Cum zicea cineva, Cezar și Napoleon nu puteau să vorbească la mai mult de 100 de persoane odată, că nu se auzea până în spate la călăreții aia… Dar acum există niște posilități de împrăștiere a zvonurilor și a jumătăților de adevăr atât de fabuloasă încât, într-adevăr, noi am trăit treaba asta, chiar și cei relativ tineri, la zilele din decembrie și ianuarie 1990, când faimosul comentator de la Televiziunea Română zicea: „Fierbeți apa bine, că apa e otrăvită!” Dacă fierbi apa, nu mai e otrăvită, poți s-o bei nene, liniștit. E, eu mi-am dat seama de absurditatea acestei chestii peste câțiva ani de zile. Păi stai măi, cum adică? Dacă fierbem apa, nu mai este otrăvită? Dar în momentul în care toată lumea este panicată, este isterizată în mod premeditat, se induc unii pe alții, adică se face o inducție reciprocă și se ajunge la o isterie colectivă, care este cea mai înfiorătoare chestie.

Și ajungem toți „să țipăm” în ritm brownian.

Corneliu Vlad: Asta dincolo de teoriile conspiraționiste sau în parte adevărate, care există în legătură cu Covid-ul și cu alte boli venite de la animale sau din laboratoare, cartea asta vrea să demonstreze că există niște forme foarte subtile prin care vorba lui Eminescu: „Popoarele există spre a fi înșelate” și există niște formule foarte viclene și foarte eficiente pentru a merge pe linia asta.

Domnul Vlad, să știți că o să vreau să vă mai adresez o întrebare. De exemplu, scriitoarea Ioana Pârvulescu, în volumul său „Întoarcerea în Bucureștiul interbelic” a avut o frază care m-a încântat foarte tare: „În rivalitatea dintre carte și gazetă câștigă categoric, între războaie, gazeta”. Întrebarea mea este: „Din punctul dumneavoastră de vedere, între scriitorul și gazetarul Corneliu Vlad, cine câștigă?”

Corneliu Vlad: Eu nu sunt scriitor, eu sunt autor de cărți. Eu nu mă consider scriitor. Scriitorul e cel care scrie din capul lui, ca să zic așa. Eu n-am pic de ficțiune în ceea ce scriu. Chiar când am intrat în Uniunea Scriitorilor s-a deschis o discuție teoretică și organizatorică chiar, destul de înfocată. Cineva zicea: „Nu putem, asta nu e literatură de ficțiune, nu sunt niște scorneli din capul autorului, aici se vorbește de niște lucruri concrete. Atunci să facem secția de publicistică, așa cum e secția teatru, poezie, traduceri, proză, facem una de publicistică”.

Și chiar mi s-a propus ca să preiau eu Secția Publicistică. Am refuzat. Ar fi însemnat să fac o secție și să aibă justificarea să ceară intrarea în Uniunea Scriitorilor tot felul de autori de cărți: Ion Iliescu, Adrian Năstase, Adrian Severin, cine mai scria… Mulți scriau. Plus toată galeria de autori care și-a înjumătățit perioada de condamnare.

Această literatură, tot la publicistică ar fi, probabil. Deci, nu mă consider scritor, mă consider publicist, gazetar, eseist eventual, adică autor de cărți.

Iar chestia asta, toate lumea zice, ce e presa? Un scriitor francez André Gide a zis despre știrea de presă: „Știrea de ziar e aia care mâine nu mai e interesantă”, adică e interesantă doar astăzi. Iar altcineva zice: „Știrea de azi va fi istorie mâine”.

Pe de altă parte și gazetăria este un fel de scurtătură către romane.

Corneliu Vlad: Da, există într-adevăr, meseria scrisului este comună și scriitorilor și ziariștilor și mulți sunt și una și alta.

Eu vă mulțumesc oricum că mi-ați făcut onoarea să îmi acordați acest prim interviu pentru revista literară „Semne alese” și abia aștept să citesc ultima dumneavoastră carte scrisă deși, paradoxal acum 10 ani, „Cavalerii noilor apocalipse” pentru că într-adevăr, temerile noastre ale planetei și ale oamenilor de rând se regăsesc într-o cultură foarte bine pusă la punct.

Corneliu Vlad: Da, nenorocirea e că este foarte greu de împrăștiat această carte, că trebuie să procedez la ceea ce se chema pe vremea colectivizării, munca de la om la om, adică trebuie să o dai din mână în mână, că dacă nu ne putem întâlni decât prin distanțare și până la un anumit număr limitat, e mai greu, dar cred că o să ajungă totuși să găsim formula.

Asta face cartea mult mai prețioasă.

Corneliu Vlad: Mai căutată.

O să dăm o mână de ajutor.

Corneliu Vlad: Mulțumesc și eu pentru prilejul pe care mi l-ați oferit ca să vorbim despre una și alta într-o perioadă în care despre literatură se vorbește mai puțin și despre cărți, în general. Acum audiovizualul este vedeta comunicării în masă, dar eu cred că își va avea viață în continuare și cartea și ziarul, revista, gazeta, pentru că așa cum zicea un autor american, nu poți să omori o  muscă pe perete cu televizorul sau computerul. Tot de o revistă sau de un ziar ai nevoie.

Așa e. Mulțumesc.

În timpul războiului de pe Nistru (1994), împreună cu jurnaliștii Iosif Dumitrașcu și Mihai Vicol
Timp de un an, Corneliu Vlad a fost corespondent în timpul Războiului din Vietnam; undeva în Asia profundă, pe unul din traseele de pe faimoasa Cale Ho Si Min
În jungla laoțiană, alături de un fotoreporter japonez, în zona controlată de partizani (1971)
La sediul UE, alături de jurnalistul Sorin Roșca Stănescu și europarlamentarul Norica Nicolai

You May Also Like

„Fără titlu”, o lume a iubirii în viziunea actriței Ada d’Albon. Interviu audio

Lumea prin ochii savantului Denis Buican. Interviu video

Filozofia poetului american Leonard Schwartz a fost marcată de întâlnirea cu Emil Cioran (audio)

„Marea carte cu eroi” sau istoria pe înțelesul tuturor (audio)

3 thoughts on “O viață printre cărți, gazete și războaiele lumii. INTERVIU VIDEO cu reputatul gazetar și scriitor Corneliu Vlad”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *