O piesă de teatru dedicată scriitorului Octavian Paler

Considerațiile filosofice ale jurnalistului și scriitorului Octavian Paler reprezintă adesea o sursă de inspirație pentru literații care construiesc diferite disertații ce abundă de citatele autorului. Pe 2 iulie 2021 s-au împlinit 95 de ani de la nașterea lui Octavian Paler și am simțit nevoia să realizez o scurtă postare pe Facebook în care să amintesc personalitatea sa – mai ales că timp de vreo 5 ani, la începutul anilor 1990 am fost colegi la redacția cotidianului „România liberă” -, dar, pentru că m-am raportat la un citat cu o prezentare seacă, reacțiile au fost fie de apreciere, fie ironice. Este de înțeles, deoarece Octavian Paler, așa cum l-am cunoscut eu, părea o persoană introvertită, iar în timp ce unii colegi îl salutau cu respect, alții îi întorceau spatele cu o grimasă sugestivă. Nu l-am cunoscut ca redactor-șef al „României libere” (între anii 1970–1983), căci la vremea respectivă eram un simplu elev de școală generală, deci nu pot comenta ceva ce nu cunosc. Ironia gazetarilor mai în vârstă decât mine, pe care am primit-o la postarea mea – care îl catalogau cu „to’ar’șu Paler”, ori emoticoane ce râdeau cu lacrimi -, poate fi justificată de faptul că Octavian Paler a fost și președinte al Consiliului Ziariștilor, iar între anii 1974–1979, a fost membru supleant al Comitetul Central al Partidului Comunist Român, dar corect este și să amintesc faptul că în anul 1983, au început persecuţiile comuniștilor la adresa sa. În acel an, gazetarul s-a pensionat medical, iar Securitatea i-a stabilit domiciliu forţat şi i-au fost interzise unele activităţi în lumea culturală, tocmai din cauza criticilor la adresa PCR și a lui Nicolae Ceaușescu.

Oricine a citit cartea „Vremea întrebărilor” va înțelege de ce Paler nu l-a simpatizat pe Ceaușescu, iar speranța într-o Românie normală oferea anume jurstificări atacurilor sale la adresa regimului. Cu toate acestea, referitor la perioada disidenței, aveam să aflu mai târziu că există și admiratori, dar și voci care acuză falsa opoziție anticomunistă a jurnalistului. Cu toate argumentele pe care le-a avut, Paler nu prea s-a obosit să răspundă atacurilor la adresa sa: „Ca individ, îți poți permite să te aperi prin dispreț, ignorând atacurile ignobile. Uneori, e chiar necesar să faci asta. Viața e prea scurtă ca s-o risipești contemplând o mocirlă”.

Mai ales că, în anii ce au urmat lui decembrie 1989, Paler a participat la înființarea platformei civice „Grupul de Dialog Social”, cunoscută și populară în rândul românilor pentru pozițiile sale anticomuniste. Tocmai aceste raportări ale sale împotriva regimului comunist m-au făcut și pe mine să-l simpatizez la începutul anilor 1990.

Despre acea perioadă, Paler avea să spună: „Singura prostie pe care am făcut-o şi pe care o privesc cu duioşie, chiar cu tandreţe, este că în anii ‘90 am candidat din partea Grupului pentru Dialog Social pentru Senat. Nu sunt potrivit pentru politică”. Ei bine, ulterior acesta a devenit director onorific și editorialist al ziarului „România liberă”, dar a publicat editoriale și pentru ziarele „Cotidianul” ori „Ziua”.

„Sunt din ce în ce mai convins că miracolele se ascund în banalitate. Cel puțin, acelea care dau sens unei existențe obișnuite. O amiază oarecare, cu cer spălăcit și cu o lumină blândă, de toamnă târziu, după o săptămână de ploi putrede, te poate face să uiți, o clipă, de toate regretele și să fii fericit că trăiești”, scria Octavian Paler în „Vremea întrebărilor”.

„Nu mă aflam în locul meu în gâlceava politică”

Publicistica politică a scriitorului, mai ales cea de după 1989, a fost propice dezvoltării conflictului în spațiul public, din cauza valorilor și principiilor exprimate. Deși mulți cititori așteptau ca marele Paler să arate cu degetul vinovații, acesta nu prea se raporta direct la persoane, ci la principii. Astfel, simpatizanții săi din anumite perioade i-au devenit adversari și invers, iar explicația acestui fapt ne-a oferit-o tot gazetarul, care a scris într-o carte a sa că: „Îmi puneam, de aceea, din când în când, întrebarea dacă nu era mai bine să-mi văd de obsesiile mele normale. Nu mă aflam în locul meu în gâlceava politică. Îmi pierdeam un timp prețios, pe care nu mai aveam cum să-l recuperez și care, la vârsta mea, implică riscul unor pierderi definitive, fără să am, măcar, justificarea unei pasiuni sau a unei ambiții”.

Deci, nu este cazul ca eu, un nume aproape total necunoscut în lumea presei, să intru în polemici cu admiratorii ori criticii marelui gazetar. Mi-l amintesc cu privirea sa scrutătoare, îmbrăcat cu haine roase de vreme și cu teancul de manuscrise purtate într-o geantă ponosită. Prima oară când l-am întâlnit – în biroul lui Petre Mihai Băcanu -, cu acea imagine de bătrân amărât dar mândru, am fost uimită de înfățișarea sa. Abia mi-a răspuns la salut, privindu-mă sceptic preț de câteva secunde, dar apoi am asistat la o analiză politică care mi s-a părut o veritabilă revelație, la vârsta mea de 19 ani… Aveam să ajung mai târziu, de câteva ori, în pragul casei sale, însoțită de un șofer al redacției, ca să primesc foile pe care scrisese editorialul ce urma să fie publicat a doua zi în „România liberă”. M-a impresionat casa mică și prăfuită, în care cărțile formau turnuri ce se înălțau amenințător spre tavan. Era zgârcit la vorbă și se scuza tot timpul că are mult de studiat, arătându-ne cu mâna vrafurile de cărți.

Alți colegi jurnaliști l-au catalogat pe cunoscutul gazetar drept „un rătăcitor în vremea paradoxurilor”. El s-a remarcat înainte şi după anul 1989 datorită poziţilor tranşante asupra societății românești, dar și prin bogata sa cultură.

Radio România Cultural notează într-un articol că Paler a debutat editorial în anul 1970, cu volumul de poezii „Umbra cuvintelor”. Au urmat jurnalele de călătorie sau volumele de literatură parabolică, precum „Drumuri prin memorie I (Egipt, Grecia)”, 1972, „Drumuri prin memorie II (Italia)”, 1974, „Mitologii subiective”, 1975, (ed. a II-a, 1976), „Apărarea lui Galilei”, 1978, (versiune nouă, 1997), „Scrisori imaginare”, 1979, (ed. a II-a, 1992; ed. a III-a, 1998), „Caminante”, 1980, „Viața pe un peron”, 1981, (ed. a II-a, 1991), „Polemici cordiale”, 1983, „Un om norocos”, 1984, „Un muzeu în labirint. Istorie subiectivă a autoportretului”, 1986, Editura Cartea Românească, „Viața ca o coridă”, 1987, „Don Quijote în est”, 1993, „Rugați-vă să nu vă crească aripi”, 1994, „Vremea întrebărilor”, 1995, „Aventuri solitare”, 1996, „Deșertul pentru totdeauna”, 2001, „Autoportret într-o oglindă spartă”, 2004, „Eul detestabil: o istorie subiectivă a autoportretului”, 2005, „Caminante. Jurnal și contrajurnal mexican”, 2005, ediția a doua, adăugită, „Calomnii mitologice”, 2007 şi „Convorbiri cu Octavian Paler” (conlocutor fiind Daniel Cristea-Enache), 2007, Editura Corint.

De-a lungul timpului, conform Radio România Cultural, Octavian Paler a primit numeroase premii și distincții, dintre care amintim Ordinul Steaua Republicii Socialiste România clasa a IV-a (1971) pentru „merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român”, Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1972) pentru „Drumuri prin memorie. Egipt. Grecia”,  Premiul Academiei Române pentru „Apărarea lui Galilei” (1978), Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980) pentru „Caminante”, Ordinul național „Steaua României”, în grad de cavaler (2003) sau Premiul „Opera Omnia” al Uniunii Scriitorilor din România (2005).

Livia Ciupercă a surprins o latură a personalității scriitorului

O sursă de critică și de inspirație în același timp, adevărul despre Octavian Paler este undeva la mijloc. Cu toate acestea, în urma postării mele de pe Facebook, am fost contactată de către doamna scriitor Livia Ciupercă, din Iași, care mi-a trimis spre lectură un scenariu al unei scurte piese de teatru pe care domnia sa l-a scris în amintirea lui Octavian Paler: „O zi aniversară” (Lisa-Făgăraș, 2 iulie 1926 – 7 mai 2007, București) și care face parte din volumul de scenarii pentru tineretul studios, intitulat „În țara soarelui – veșnicia” (Ed. StudIS, Iași, 2020, p. 167-174).

Ca o paranteză, voi nota un mic detaliu despre Lisa, localitatea natală a scriitorului, despre care acesta a realizat și un film de televiziune, deoarece perioada copilăriei l-a marcat profund: „N-am avut, când eram mic, nici o jucărie. În Lisa nu funcţiona obiceiul ca părinţii să le dea copiiilor jucării. Singurul răsfăţ de care am avut parte se întâmpla dimineaţa când tata îşi apropia obrazul de obrazul meu… ceeea ce mă făcea fericit”; „Pentru mine, Lisa nu e o localitate. E un amestec de lume reală şi mitologie, care nu poate fi asemănat cu nimic”. Am făcut această scurtă precizare, tocmai pentru a justifica faptul că viața și opera lui Octavian Paler reprezintă o bogată sursă de inspirație. De la filmul de televiziune, am ajuns la textul dramatic, în care găsim, desigur, raportări la perioada copilăriei.

Doamna Livia Ciupercă a suprins în scenariul său una dintre fețele scriitorului, care era în primul rând exigent față de sine: „Mereu, un nemulțumit. Da, da, mereu în conflict cu mine însumi!”. Putem spune despre Paler că a fost un om care a gândit înaintea vremurilor sale și de aceea, poate, era un taciturn: „Rămas singur, doream să fiu cu alții. Fiind cu alții și nereușind să mă integrez în atmosferă, preferăm să rămân singur”.

În scenariul piesei „O zi aniversară”, doamna Livia Ciupercă a ales să fie doar trei personaje: El, Ea și Maestrul, iar acțiunea are loc în parc, într-o zi frumoasă de vară. El și Ea comentează admirativ opera și viața Maestrului:

(…) „El (arătând volumul): Mai mult, răsfoind acest volum, Deşertul pentru totdeauna, descopăr un Octavian Paler mult schimbat. Este 2 iulie. Ziua lui de naştere. Al 74-lea an aniversar. Dar, la acel moment, domnia sa nu dorește să vorbească despre aniversare, toasturi, vizite, petreceri.

Ea: Bănuiesc, nici nu dorește să-şi amintească de Hermann Hesse sau Ştefan Fay, născuți în aceeaşi zi cu el?!

El: Nimic din toate acestea. Discreție totală!

Ea: Octavian Paler se doreşte <<onest>>.  Termenul îi aparține. Reflectă asupra vârstei, dar citându-l pe Marc Aureliu. Distant și impersonal:  <<Ai colindat mările şi ai ajuns în port. /  Trebuie să fii gata să debarci>>.

El: Sofisticat argument – pentru fiecare dintre noi. Indiferent de vârstă. Suntem pregătiţi să <<debarcăm>>?

Ea: Octavian Paler este drastic cu sine însuși. Nu glumește. Și numai privindu-l, îți dă fiori.

El: Ei, dar astăzi, adică, mereu un <<astăzi>>, zi aniversară!… Imposibil să nu se comporte  sărbătorește. Face referire doar la prima parte a dictonului marcaurelian. Până la 74 de ani a <<traversat doar nişte bălţi>>, lăsând în urmă-i <<prea multe lucruri nefăcute, făcute pe jumătate sau făcute rău>>.”

Maestrul apare întâmplător în acea frumoasă zi de vară în parc și intervine în discuția celor doi, care-l acceptă cu bucurie. Urmează o serie de confesiuni de genul „sufletul meu e plin și azi de aromele copilăriei!…” ori „Un singur cântat de cocoș… și… ruinează toată experiența mea de intelectual”.

Nu voi dezvălui mai multe detalii, deoarece vă invit să citiți cartea „În țara soarelui – veșnicia”, scrisă de către doamna Livia Ciupercă, care activează în Uniunea Ziariştilor Profesionişti din România, Uniunea Scriitorilor din România – Filiala Iaşi, precum şi în Asociaţia Română de Istorie a Presei. Este fondator şi coordonator al Simpozionului Naţional IOAN PETRU CULIANU (aflat sub patronajul U.S.R. – Filiala Iaşi şi U.A.I.C. – Iaşi). Şi-a încheiat activitatea didactică, cu cea mai mare distincţie: „Gheorghe Lazăr clasa I”, precum şi „Diploma de Excelenţă” (2005), pentru întreaga activitate de 40 de ani şcolari, în învăţământul preuniversitar. A debutat publicistic, în 1982, iar editorial, în 1996. Din decembrie 2012, este redactor literar la revista „Constelaţii diamantine” (Craiova). Din 2014, îngrijeşte „Seria de autor Al. Lascarov-Moldovanu” a Editurii „DOXOLOGIA”, Iaşi. 

Ca scriitor, doamna Livia Ciupercă este autor al primelor monografii dedicate personalităților științei și culturii românești: Ioan Alexandru Brătescu-Voinești (1996), Paul Bujor (2010, 2016), Dominic Stanca (2011), Teodor Al. Munteanu (2013, 2017), Alexandru Lascarov-Moldovanu (2014, 2018), Prima promoția de seminariști, Huși 1923; Oreste Tafrali (2015, 2016), Pr. Neculai V. Hodoroabă (2017), B. Jordan (2019), Frații Petru Gh. Savin și Ioan Gh. Savin (2020), Horia Furtuna (2020). Voi menționa și câteva dintre premiile și distincțiile doamnei Ciupercă: 2013 – Premiul UZPR, „Restitutio”, pentru monografia „Teodor Al. Munteanu” („Timpul”, Iași, 2013), 2016 – Premiul „Restitutio” al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași, pentru monografia „Oreste Tafrali” (Iași, StudIS, 2015), 2019 – Premiul UZPR, Distincția CREDINȚĂ ȘI LOIALITATE; 2020 – Premiul UZPR – ACTA NON VERBA etc.

Scenariul piesei „O zi aniversară” evocă nostalgia Maestrului pentru satul natal Lisa, suprinzând laturi ale personalității lui Octavian Paler, ce par a se confunda cu personalitatea adevărată a acestuia. Căci, vorba scriitorului: „Viaţa unui om este o gură de aer”, iar „destinul lucrează prin amănunte”.

You May Also Like

Fascinația materiei în sculpturile maestrului Nicu Dumitrescu

Legenda Comunei Lupșa

Prof. univ. dr., gl. (r.) Constantin Nițu: Viața, așa cum ți-e dată

Memoria lui Alexandru Odobescu, sinonimă cu Tezaurul de la Pietroasa

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *