O carte ca un zâmbet: „Cea mai fericită zi”

După tumultul unei perioade cu încercări felurite, întâlnirea unui bun prieten este răgazul de care sufletul nostru are din când în când nevoie. Am primit deunăzi, prin poștă, cartea „Cea mai fericită zi” scrisă de prietena mea Ramona Dogaru. Obișnuiam în urmă cu câțiva ani să ne bem cafeaua împreună și să ne oferim o pauză din agitația unei zile încărcate de muncă, la birou. Erau puținele momente când stăteam ca fetele la o șuetă râzând sau spunându-ne ofurile, ca să ne încărcăm bateriile până când pașii ne purtau către casă.  

Așa cum vântul poartă norii departe, doar pentru ca în altă zi să îi poți admira în liniște, tot așa, zilele petrecute alături de prieteni se duc pe nesimțite, numai ca revederea să fie mai plăcută. Este sentimentul care m-a pătruns citind scurtele povestiri ale Ramonei. Zâmbesc ori cad pe gânduri, pun mâna pe telefon și micul aparat electronic apelează din agendă numerele care scurtează distanța dintre noi. Vocea caldă umple intimitatea mea de la birou, iar bucuria ține loc unor noi promisiuni de revedere, în timp ce amintirile transformă ziua într-un zâmbet larg. Este același surâs pe care îl am citind cartea „Cea mai fericită zi”.

 

Pline de emoții, povestirile Ramonei mă încântă cu splendoarea întâmplărilor depănate, în timp ce maniera expunerii trecutului este virgula pusă la timpul prezent, ce mă poartă cu gândul la propria copilărie. M-a amuzat foarte tare povestirea în care este rememorată o întâmplare din clasele primare. Prietena mea își dorea foarte mult să aibă și ea o riglă colorată, cu figurine mișcătoare…, cei care au prins anii de școală din perioada comunistă își amintesc cu siguranță de riglele chinezești, care erau tare apreciate de copii.

 

„De data asta i-o cerusem tatei. Îi povesteam cum colegul meu de bancă are cea mai frumoasă riglă. Colorată, cu niște figurine tare simpatice și pe care, dacă o mișcai, micile personaje păreau că aleargă. Tata n-a înțeles prea tare fascinația mea pentru o simplă linie, dar m-a asigurat că, dacă o găsește o să-mi cumpere. (…) Recunosc, îmi plăceau sincer figurinele mișcătoare. Dar eu aveam și un motiv ascuns pentru care mi-o doream nespus. Și asta pentru că, pe verso, frumoasa linie avea în întregime tabla înmulțirii. Iar în timpul lucrărilor de control de la matematică (eram, deci, deja prin clasa a doua) zău dacă mă mai puteam concentra la calcule de ciudă că băiatul de lângă mine ținea rigla pe bancă și, doar dacă o întorcea puțin, scria răspunsul corect! (…) Îmi amintesc perfect ziua când tata a venit de la piață, victorios că găsise obiectul despre care atât îi vorbisem. Și ah, ce greu mi-a fost să-mi ascund dezamăgirea! Căci linia mea, tare frumoasă, ce-i drept, n-avea pe verso tabla înmulțirii, ci semnele de circulație rutieră”.

 

Am râs cu poftă, mai ales că îmi imaginam dezamăgirea Ramonei, pe care o și văzusem în rolul unei școlărițe simpatice. Pe loc mi-a zburat gândul în perioada anilor mei de școală generală. Cred că eram pe la aceeași vârstă ca și Ramona, când primisem în dar de la mama o radieră absolut minunată: o gumă de șters – tot chinezească, căci în acea perioadă produsele aduse din China erau la mare căutare – de un alb imaculat, care avea parfum de trandafiri, iar pe una dintre fețe avea un mic desen colorat: un fluture strălucitor. Eram tare mândră de guma mea de șters, fetițele și băieții o tot miroseau și o admirau, până într-o zi, când în timpul orei de „citire” remarc că vreo două bănci în fața mea, o colegă avea pe pupitru micuța mea radieră cu fluturașul sclipitor. Vă spun sincer, în acel moment nu am mai văzut nimic, nu am mai auzit nimic în jurul meu. Tiptil-tiptil, în timpul orei, m-am furișat în mersul piticului și am șterpelit guma de șters de pe banca colegei. În următoarea secundă, s-a ridicat în picioare și m-a pârât: „Tovarășa învățătoare, Elena mi-a furat guma!” Degeaba a venit învățătoarea la mine ca să înapoiez guma de șters, eu o țineam una și bună că este a mea, iar când a vrut să mi-o ia din mână, am băgat în gură guma de șters și gata! În pauză, când mi-am luat ghiozdanul din bancă ca să scot caietul pentru ora următoare, surpriză: am găsit și guma mea, identică cu cea a colegei. Atunci i-am înapoiat radiera colegei de clasă și mi-am cerut scuze. Zadarnic. Colega mea nu a mai vorbit niciodată cu mine de atunci, însă pentru mine ziua aceea a fost pe cât de frustrantă, pe atât de amuzantă…, desigur că amuzamentul a venit după niște ani buni.

 

În cartea Ramonei, întâmplările curg lin, precum susurul unui râu cristalin și te deconectează din efervescența cotidiană. Din spatele rândurilor răzbate sensibilitatea autoarei care abordează teme diverse, de la copilărie, la pandemie, modă, bătrâni, fotografie, stereotipuri sociale și multe altele. Am rezonat la povestirile „Ei vor amandina de altădată”, „Ce-o fi cu noi femeile și pantofii?”, „Doamnă, nu muriți!”, „Bibliotecă?! Nu se mai poartă”, „Mami, îți mulțumim că ne-ai luat din Ucraina”, „În seara de Moș Nicolae a învățat ceva chiar de la fiul ei” sau altele. Am citit recenzii frumoase despre „Cea mai fericită zi” și sunt în asentimentul domnului Varujan Vosganian, prim-vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România, care a spus că: „Povestirile Ramonei descriu, într-un ritm alert, potrivit acestui gen de literatură, personaje de diferite vârste, de diferite tipologii puse, adesea, în fața unor situații inedite din care umorul și paradoxurile nu lipsesc. Tonul este cald, eroii reușesc să ne câștige simpatia și, cel mai adesea, ajungem să le dăm dreptate”.

 

Într-adevăr, sufletul meu a vibrat citind aceste scurte întâmplări, iar „Cea mai frumoasă declarație de dragoste” m-a atins ca o mângâiere. Într-o zi de vară, undeva în Franța, nepotul autoarei era învățat de familie să vorbească atât franceza, cât și româna. Nu am să vă povestesc întâmplarea, pentru că aș dori să o citiți personal. Autoarea mi-a permis să o public, așa că o puteți citi online și în revista „Semne alese”, în secțiunea „Fragment”, ce completează articolul curent. Ideea este că orice ar fi făcut la vremea respectivă, micul Darius era muștruluit doar în limba franceză, niciodată în română. Asta pentru că mama sa se gândise că fiul său trebuie să asocieze limba română doar cu lucruri frumoase, ca să iubească și el România așa cum o iubea ea. 

Pentru mine a fost tare emoționantă această relatare, poate și pentru că am fost și eu plecată din țară o perioadă, alături de prichindelul meu și de soțul meu. Ne străduiam să îl învățăm ambele limbi și ne tot gândeam cum vom face ca băiețelul nostru, care atunci abia învăța să meargă și să  vorbească, să știe totul despre frumoasa lui țară. Numai că după vreun an de stat pe alte meleaguri, Dumnezeu ne-a purtat pașii înapoi către casă. 

 

Cât despre povestirea care a dat și numele cărții, cea mai frumoasă zi, vă invit să o descoperiți singuri! Cartea poate fi cumpărată online: https://www.libris.ro/cea-mai-fericita-zi-ramona-dogaru-LIB978-606-029-611-9–p29034117.html; https://carturesti.ro/carte/cea-mai-fericita-zi-2099830665; https://www.emag.ro/cea-mai-fericita-zi-ramona-dogaru-lib978-606-029-611-9/pd/DR4L86MBM/.

Inspirată din fapte reale, „Cea mai fericită zi” poate fi un cadou minunat oferit celor dragi de sărbători, mai ales că povestirile Ramonei oferă cititorilor zâmbete ori teme de meditație și relaxare.

 

 

 

 

 

 

Cea mai frumoasă declarație de dragoste, de Ramona Dogaru

Crescându-și fiul în țară străină, sora mea s-a străduit cât a putut să nu-l îndepărteze pe micuț de rădăcinile lui românești. Așa că, într-una dintre vacanțele mele petrecute în Franța, acolo unde Paul, nepotul meu, se născuse, mi-a fost dat să aud cea mai frumoasă declarație de dragoste.

Pentru că eram în țara lui și nu voiam să-l bulversez, deoarece mergea la grădiniță, vorbeam cu Paul într-un anume fel. Adică, cel mic nu mai era obligat să vorbească în română, ca atunci când ne vizita în țară. Nu l-ar fi obligat nimeni nici în România, doar împrejurările. Căci altfel nu l-ar fi înțeles mai nimeni: nici verișorul, nici prietenii de joacă, nici bunicii.

Nimic mai simplu așadar să vorbim astfel, întrucât el nu realiza nicidecum, la cei trei ani pe care abia îi împlinise că, deși îmi punea întrebări în franceză, eu îi răspundeam în română. Și invers.

Îmi amintesc cu amuzament ziua în care am fost doar eu cu el la plajă și, pentru că nu reușeam să-l învăț să fie mai ordonat și să aibă grijă de jucării, am hotărât să le sacrific. Nu pierdeam mare lucru: o găletușă, o lopățică și câteva forme de nisip, pe care i le puteam înlocui cu succes a doua zi. În schimb, el se alegea cu una dintre primele lecții de viață. Și anume, că  trebuie să-ți asumi responsabilități și să dai dovadă de disciplină, chiar dacă minimă, conform vârstei, altfel suporți consecințele.

 Zis și făcut: i-am dat mici instrucțiuni, în limba română, în timp ce el mă privea cu atenție. I-am explicat că, din cauza valurilor, nu-și poate ține jucăriile frumos colorate chiar pe mal, pentru că o să rămână fără ele. Valurile o să i le ia, o să i le ducă în larg și nu o să mai aibă cu ce se juca.

 Nu sunt adepta unei educații spartane. Așa că, în primele două ore, i-am tot adunat din apă jucăriile. Abia când m-am convins că micuțul a înțeles pe deplin ce avea să pățească dacă nu e atent, am hotărât că e timpul să mă relaxez și eu. Până la urmă era și vacanța mea și nu aveam de gând să mi-o petrec ,,pescuind” găletușe și lopățele din mare.

Am început să răsfoiesc câteva reviste franțuzești, băgându-i din nou în ceață pe vecinii mei de șezlong, care mă priveau pe furiș, nepricepând în ce limbă îi vorbesc copilului și cum de ne înțelegem între noi, în modul ăsta ciudat.

Atenția mea era împărțită între revistele franțuzești și zulufii blonzi ai nepoțelului meu, pe care îl urmăream îndeaproape. Căci îmi permiteam să las valurile să-i înghită doar jucăriile…

Așa cum bănuisem, rând pe rând, jucăriile i-au fost luate de valuri și, abia când s-a trezit fără niciuna, Paul a venit la mine supărat, cerându-mi să i le recuperez.

Îi explic că e imposibil, jucăriile nu mai sunt. Dar că îi voi cumpăra mâine altele, dacă îmi promite că va fi mai atent. Copilul plânge și lovește cu piciorul în pământ, vorbind într-o franceză precipitată, semn că nu-i convine deloc ce-i aud urechile.

Vecinii de șezlong mă întreabă în ce limbă îi vorbesc și exclamă, cu admirație:

-Ce copil deștept! Atât de mic și înțelege deja două limbi!

 Lui Paul nu-i pasă de complimentele primite. Continuă să plângă, iar eu nu reușesc să-l liniștesc decât promițându-i o înghețată.

Nu-s convinsă că lecția mea a mers prea bine. Dar măcar avusesem parte de un soi de relaxare, căci durase destul de mult până ce copilul pierduse și ultima lopățică.

Odată ajunși acasă, Paul le povestește părinților ce bine s-a distrat. Se pare că a uitat cu desăvârșire de pierderea suferită. Ah, ce bine-i să fii copil! Și, deși eu sunt destul de obosită după o zi de plajă, el își continuă, cu energia specifică vârstei, poznele.

O aud, așadar pe soră-mea, că i se adresează copilului cu o voce ascuțită, semn că îl dojenește. Ce mă miră e că o aud vorbindu-i în franceză! Când lucrurile se mai liniștesc, o întreb:

-Cum de i-ai vorbit lui Paul în franceză? Nu mi-ai zis tu că o să-i vorbești numai în limba română, ca să nu uite vreodată că e, pe jumătate, român?

Și atunci am văzut-o cum se luminează și îmi răspunde, zâmbind:

-Ba da! Îi vorbesc în română. Doar că acum îl certam. Nu îl cert niciodată în limba română! Nu vreau să o asocieze cu vreun sentiment negativ. Vreau să ne iubească limba, așa cum o iubesc eu. De asta, cuvintele de alint le știe doar în română…

Recunosc, aceasta a fost cea mai frumoasă declarație de dragoste pe care am auzit-o!  Ce lecție frumoasă de iubire față de limba noastră am primit de la sora mea, într-o zi banală de vară, petrecută pe meleaguri provensale, cu miros de lavandă, adieri de Mistral și cântec de cicade…

You May Also Like

Negustoria antichităților

Covasna, locul de întâlnire al spiritualității românești

Nicolae Iorga și „lupta pentru limba românescă”

Eugen Șerbănescu și a sa relație de „love & hate” cu scrisul

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *