(Livia Ciupercă – membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Iași)
Datorăm scriitorului Stelian Tănase o analiză incisivă în viața și interesele particulare ale unui colecționar de antichități care se comportă ca un adevărat neguțător, locul său preferat fiind talciocul, adevărat „paradis al chilipirului”. Și în noblețea sa, această stilată ocupațiune se vrea dăruită cu o specifică tactică diplomatică, cea a dezarmării.
Recentul roman al lui Stelian Tănase, „Negustorul de antichități” (Corint Fiction, București, 2023, 348 de pagini) ne surprinde, plăcut, printr-o analiză intrinsecă și exhaustivă (n-aș greși afirmând aceasta) a tipologiei unui astfel de exemplar uman, cu numele de „scenă”, Candid Ițescu (patronim predestinat) și cu o țesătură biografică extrem de alambicată; un adevărat „artist” „uns cu catran” și care „stă perfect cu imaginația și ghearele”. Și-n acest context, reținem sinteza portretistică în viziunea unuia dintre odraslele sale, definit drept, „o japiță, un ticălos din născare, înclinat spre lene, furt și minciună” (oricum, formularea „japiță” comprimând alte învolburări pestrițe decât cele prezentate de Marin Sorescu, în romanul său postum).
Ceea ce frapează la Stelian Tănase este oglindirea trecut – prezent. Ca-ntr-o oglindă concavă, autorul savurează acest amestec uman de „parșivenie și umilință”, pe care ni-l înfățișează, într-un București, „vad bun”, indiferent de epocă și împrejurări. Punctul forte dovedindu-se șantajul – cu tot cortegiul său duplicitar!
În fapt, nici nu ne mirăm. „Crai” și șantajiști au existat dintotdeauna. Realitatea este mai dură decât ne-o putem imagina. Și nu putem face abstracție. Acesta este meritul scriitorului – de a fi îmbogățit fauna tipurilor umane cu o figură rarisimă, colecționarul-neguțător, în dubla postură de înșelător și, într-un final, de înșelat. Firele care țes „povestea” sunt dureros de triste, cititorului fiindu-i înfățișate cele două fațete ale firii umane.
Minciuna vânzătorului și șantajul colecționarului-neguțător compun un tablou realist într-un peisaj pestriț. Să ne întrebăm <cine pe cine înșală?!>?! N-are rost. Cel păgubit este tot bietul vânzător.
<A minți fără a clipi> este deviza neguțătorului care se prezintă sub masca unui pasionat colecționar.
Negocierea se dovedește o artă. O artă a șantajului și/sau a „manglirii”. Și-n universul românesc pe care ni-l înfățișează scriitorul Stelian Tănase exemplele sunt edificatoare. Zguduitor de triste, privite în detaliu. Încrederea și parteneriatul nu fac parte din jocul negustoresc. Și totuși… Chiar și un personaj, precum, Candid Ițescu se poate înșela. Aflat într-o situație critică, acesta îi oferă „trepădușului” Gore Saizu actele „în original” ale colecției sale. Dar nu bătrânețea protagonistului este de vină, ci complexitatea evenimentelor care-l derută. Și-n așa situațiune, nu este de mirare că se lasă păcălit, considerându-l „copil de suflet”, tocmai pe acela despre care știa prea bine cât valorează.
După ce s-a finalizat și expoziția celor mai reprezentative piese din „colecția” sa, în faimoasa Sală Dalles, ce-și mai poate dori bătrânul? O ultimă și decisivă împăcare… cu Dumnezeu. Însă, actul său de mărturisire se dovedește a fi doar o formă de „flagelare”, vorba duhovnicului său.
Și totuși, e mare lucru să ai forța să mărturisești că ți-ai trăit viața urât, că lăcomia te-a orbit, că te-ai lăsat „înrobit” de „pofte” satisfăcute prin minciună, ură, șantaj, furt.
Aceasta ne amintește de Horia Bădescu, cel care rostește un adevăr imposibil de contrazis, anume, că „drumul vieții își taie calea prin inimă”. Dar ce păcat! „Drumul” vieții lui Candid Ițescu nu „și-a tăiat cale prin inimă”. A fost stăpânit de orgoliu.
Inima nu cunoaște acest flagel. Prin inimă trece omenescul. Și-n acest caz, s-ar cuveni să ne amintim de „decalogul” lui Solomon Marcus: „Nevoia de omenesc și de omenie”! Însă această „poruncă” a lipsit, cu desăvârșire, din inima aceluia care (ironia sorții?!) nu-i deloc un <candid>, ci un „Candidus itescus carnivorus”; singura lui <candoare> materializându-se prin „ițirea” în avutul acelora aflați la ananghie.
Și totuși, am putea vorbi de o latură pozitivă, cât de mică, în ceea ce îl privește pe acest înrăit și inuman „colecționar de antichități”, cu nume memorabil, Candid Ițescu?!?
Posibil. În rolul de tată, deși nu a fost un bun exemplu pentru odraslele sale. Ne vom convinge de aceasta. Deși purtați prin școli și înzestrați material, aceștia vor deveni mult mai ticăloși decât tatăl lor. Vorba străbună (<Capra sare masa, iada sare casa>), neaoș românească, nu se desminte. Lăcomia dezumanizează.
Ambiția lui Candid Ițescu este de a înființa o galerie de antichități care să-i poate numele. Luxița, Dinu și Șerban nu prețuiesc intenția tatălui. Se gândesc doar la propriul avantaj și pun în aplicare un plan diabolic, maestrul de ceremonii fiind avocatul Iuda Trăncănel. Descumpănit și dezarmat, doar moartea fi-va salvarea acestui suflet „înrobit” de toate urâțeniile vieții.
Maestru al pasajelor de umor negru
Scriitorul se dovedește un maestru al portretizărilor, al pasajelor de umor negru, al unor memorabile notații istorice sau prin descrierea savuroaselor pagini din jurnalul străbunicului Bazil.
Dacă Mircea Horia Simionescu s-a lăsat fermecat de stilul urmuzian, îndrăznesc a afirma că scriitorul Stelian Tănase va prelua din tehnicile naratologice ale lui Mircea Horia Siminescu. Mă refer la relația <autor-cititor>, tehnică specifică metaromanului („Cititorule, dă-mi voie să împrumut pentru un paragraf vocea unui mare bârfitor în urbea noastră”) sau la <prezența naratorului în acțiune> („Atmosfera în Sala Dalles s-a destins. Se făcuse târziu, eram obosiți. Când, uite așa, a apărut dintr-un colț motanul cel roșu, Balzac, binecunoscut nouă”).
În acest roman, numele personajelor au savoarea lor încifrată. Și merită să amintim câteva: generalul Puf Coviltir; marele debater avocat dr. Iuda Trăncănel, vizualizat de Luxița și Dinu, drept o „piticanie” care, atunci când se concentrează, „mijește ochii pișicher, precum bine-cunoscutul motan Balzac – aceeași privire” de hultan; preotul Firuț Cobe; Gore Saizu – copie fidelă a lui Gore Pirgu etc.
Ne surprind, prin savoarea lor, multiplele portrete caricaturale, scenele sarcastice și mai presus de orice, reflecțiile autorului – care ar merita o analiză specială.
Numele motanului „vagabond” Balzac, „rasa tomberon”, în rolul de <personaj-reflector>, de observator subtil și comentator tacit, dar sever, nu ne surprinde. El este mult mai mult decât „garda de corp a stăpânului”. Lui i se atribuie trăsături umane: „Privirile lui Balzac [motanul] și ale musafirului [Gore Saizu] s-au intersectat. Întrebare simplă: Cine încearcă să îl hipnotizeze pe celălalt? Motanul pe Gore sau Gore pe motan?”. La Dalles, cotoiul este „extrem de atent și de minuțios”. „Nu îi scăpa nimic”. Curioșilor, „le-ar fi retezat limbuțele cu dinții lui ascuțiți”. S-ar putea să ne mirăm că stăpânul preia atributele motanului său sau că motanul împrumută trăsături din comportamentul stăpânului?!
El nu este doar un <alter ego> au autorului însuși; el amintește de fauna umană care se perindă prin față-i și pe care o „analizează”, cu subtilitate, cu gândul la măiestria vizionară a marelui creator Honoré de Balzac!
Mesajul romancierului Stelian Tănase este foarte simplu de descifrat, înturnând privirea către filosoful Dimitrie Cantemir și al său studiu, „Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul Sufletului cu Trupul” (publicat la Iași, în 1698). Iată fraza edificatoare, rostire a Înțeleptului: „frumusețile și podoaba ta [colecția lui Candid Ițescu], ca iarba și ca floarea ierbii; bunurile tale în mâinile tâlharilor și în dintele moliilor; desfătările tale: pulbere și fum, care cu mare grosime în aer se înalță și, îndată rășchirându-se”, ca și cum n-ar fi fost.
Invitația de a lectura acest roman, în fapt, o investigație subtilă într-un anumit mediu social, cu implicații morale, merită o analiză minuțioasă!
