Ioan Alexandru Herdelău: „Pictez ceea ce simt”

Pe meleagurile spaniole am avut ocazia să cunosc în urmă cu ceva timp un pictor ale cărui lucrări m-au fascinat de prima oară. Portrete, peisaje ori scene care îmi inspirau iluzia spațiului și a formei, de parcă realitatea amintirilor mele s-ar fi regăsit în picturile artistului Ioan Alexandru Herdelău. Am fost încântat și de faptul că era român, căci, oricine a fost plecat pentru mai mult de o excursie în străinătate se bucură de întâlnirea unui conațional… Atunci, soarta mă purtase departe de țară pentru câteva anoptimpuri și am întâlnit mai mulți români stabiliți în Spania, printre care și pe maestrul Herdelău. După mulți ani, ne-am reîntâlnit la București iar plăcerea de a-i admira lucrările mă fascinează în continuare. Drept urmare, nu puteam rata ocazia să realizez un interviu cu pictorul meu preferat.

Reprezentative pentru arta figurativă, tușele tablorilor sale au meritul că te poartă cu gândul în mirajul copilăriei, al străzilor pe care le străbați, al oamenilor pe care i-ai întâlnit și apoi te lasă să îți conturezi detaliul final în ochii minții.

Ioan Alexandru Herdelău este originar din localitatea Ștei, jud. Bihor, dar din 1994 s-a stabilit în Oradea și este cunoscut ca și pictor orădean. În spațiul virtual, lucrările sale pot fi admirate și achiziționate direct din galeria online Art Atelier Herdelau (https://www.facebook.com/herdelau), de pe https://fineartamerica.com/art/herdelau ori accesând https://vandorfeny.hu/webshop/?jsf=jet-woo-products-grid&_s=herdelau. În anii ’80, lucra la Întreprinderea Mecanică din Ștei, iar printr-o conjunctură favorabilă, din anii ’87-’88, a participat la un concurs la locul de muncă și, datorită talentului la desen, a ajuns să lucreze ca designer pentru produsele ce se fabricau acolo: utilaj minier, utilaj de transport la sol, motocare, electrocare. Nu a mai trecut foarte mult timp, iar Ioan Herdelău a reușit să vândă primele sale tablouri și apoi să se dedice exclusiv acestei lumi în care culorile prind viață sub privirile și mâinile unui maestru.

Când ai realizat primele lucrări care au fost cumpărate?

Ioan Herdelău: Am terminat Liceul Industrial în ’83, în Ștei. De desenat, desenez de când mă știu. Îmi plăcea să desenez orice, să modelez în plastilină, dar pe vremea aceea în Ștei nu era o școală sau liceu de arte, ba chiar se desființase și  Liceul de Arte din Oradea. L-am avut pe profesorul Popa Octavian, pictor din Ștei care mi-a zis că desenez foarte bine și mă mai primea pe la atelierul lui din când în când. Se poate spune că talentul era în mine în formă latentă, dar niciodată nu m-am gândit să merg pe latura asta artistică. După liceu am dat la Facultatea de Drept din Cluj și am căzut, dar probabil că a fost mai bine așa. De ce drept? Am luat-o prin eliminare: nu mi-a plăcut niciodată matematica și știintele exacte. Am căzut cu brio, m-am întors și am fost încadrat în câmpul muncii ca sculer –matrițer adică profilul care îl terminasem la liceu. Eram „Nelu de la sculărie”, iar în toamna aceluiași an am fost luat cu arcanul și dus în armată la Vințul de jos, Gara Blandiana, județul Alba, unde am păzit gloanțe și muniție la un depozit. Tot în armată, pentru că scriam frumos, am fost și furier. După ce am servit patria un an și patru luni m-am întors în Ștei, unde am devenit iarăși „Nelu de la sculărie”. Am mai încercat o dată la facultate, am căzut din nou, era din ce în ce mai nasol… Toată ziua în fabrică, nu mai aveam nici chef de învățat și viitorul nu îmi apărea prea roz. Șansa mea a fost schimbarea fostului director care se pensionase și venirea unui director nou de la Cluj. Asta se întâmpla prin ’87-’88. El a venit cu idei noi, inclusiv înființarea unui atelier de design. De aici a început aventura! S-a dat sfară în țară, adică în fabrică se căutau oameni cu talent la desen. Aveam pe vremea aceea un prieten inginer care mi-a zis de noul post și m-a întrebat dacă nu sunt interesat. Am făcut rapid niște desene artistice și schițe tehnice, le-am arătat și am fost admis pe loc. S-a făcut o echipă din doi-trei ingineri și eu. Eram echipa de designeri ai fabricii, cu un statut special: nu aveam un program fix, biroul era în afara întreprinderii, tocmai pentru a ne oferi libertatea de creație. Din acel moment am scăpat de „Nelu de la sculărie” și a apărut „Nelu artistul”. Aveam un program lejer, puteam să desenez și să pictez în voie. Aveam și un coleg din Reșita, care cocheta și el cu pictura și desenul și făceam competiții de pictură pe diverse teme. Astfel, la un moment dat, strânsesem peste 30 de lucrări, pe care le țineam în atelier. Aveam atunci 24 de ani. Strânsese și colegul meu câteva picturi și ne-am zis: „Nu-i păcat să le ținem aici, să ne uităm doar noi la ele? Hai să facem o expoziție!” Am vorbit cu directorul de la Casa de Cultură din Ștei, omul era încântat că mai bifează și el încă o activitate, așa că am organizat un vernisaj între noi, fără mari pretenții. După vreo săptămână, mă sună directorul și-mi zice, treci pe aici că ți-am vândut aproape toate tablourile. Adevărul e că mă întrebase omul – când am deschis expoziția -, dacă vrea cineva să cumpere lucrările, ce să facă? Eu am crezut că glumește. Cine să-mi cumpere mie tablourile? În capul meu totul era o joacă, o distracție cu expoziția asta și, de fapt, de acolo a început totul! A venit apoi Revoluția din ’89 cu degringolada de rigoare, de nu știai încotro să o apuci…, am mai rămas în fabrică până prin ’92-’93. Mi se părea că se năruie totul. Am hotărât să plec de la întreprindere și mergeam pe la Oradea, unde am luat legătura cu cei de la Fondul Plastic, ca să le aduc lucrări. Până atunci am mers în paralel cu fabrica și pictura, am început să fac expoziții și în Oradea, care mergeau chiar foarte bine. Încet-încet m-am axat doar pe pictură, apoi m-am mutat cu totul în Oradea. Un an de zile am lucrat și la un atelier de reclame, unde mă ocupam de design pentru reclame luminoase și stradale. La un moment dat, am zis: Stop! Nu pot să le fac bine pe niciuna, sau mă țin de muncă în agenție, sau mă ocup doar de pictură. În ’94 mi-am băgat lichidarea și de atunci nu am mai făcut altceva decât să pictez. Începusem să am în fiecare an câte o expoziție în Oradea. Din acel moment am trăit numai din pictura mea.

Cum îți vindeai tablourile în perioada comunistă?

Ioan Herdelău: Fiind membru al Fondului Plastic, puteam expune peste tot în țară, iar lucrările mele au început să se vândă peste tot: Cluj, Timișoara, Iași, București, Constanța… O luasem exclusiv pe calea artei. Nu aveam atelier, pictam acasă. Am pictat acasă până acum nouă ani. Ioana – soția – este tot din Ștei, ne cunoșteam înainte de a mă muta în Oradea. Ea s-a dus să facă o școală postliceală medicală și ne-am căsătorit în Oradea, iar din 2002 avem o fetiță, Cora. În prezent, ea este studentă în anul IV la Cluj, la Arhitectură. Nu pot să zic că am influențat-o în alegerea profesiei. A luat facultățile prin eliminare. Eu și maică-sa o îndemnam să se facă medic, îi ziceam că nu ai să vezi medic mort de foame sau sărac… Deși era bună la toate materiile o atrăgea partea artistică, i-ar fi plăcut să lucreze ceva în zona modei, dar nu creație, ci mai mult critic. Am încercat să o lămurim că făcând Arhitectura putea să facă și modă, și desen, și multe alte domenii, pe când dacă mergea doar pe modă – care era în cadrul Facultății de Arte Plastice -, Arhitectura nu mai putea să o facă. Nu pot să zic că am pregătit-o efectiv pentru facultate, deoarece acolo e o pregătire specifică și am preferat să-i plătim meditator. Însă da, venea des pe la atelierul meu și clar a fost influențată de mine.

Revenind la oile noastre, adică la pictură, pot spune că mă încadrez în stilul de artă figurativă. Stil care, cel puțin în lumea de specialitate, este marginalizat. Acum se caută arta care pe lângă lucrarea respectivă are și un text explicativ, pe când arta figurativă este cea pe care privitorul o înțelege fără a trebui să i-o explici. Eu pictez ceea ce simt, ceea ce sunt! Nu pictez niciodată după nu știu ce formule matematice, nu mă interesează curentele noi, neapărat să fiu la modă. Eu asta simt în momentul în care m-am așezat la șevalet, asta fac! Adică într-un fel pictez și instinctual. Mă inspiră tot, de exemplu treci pe lângă ceva, pe lângă o clădire, îți spune ceva, o fotografiezi în minte, încerci să o reproduci, nu fotografic, ci o reproducere trecută prin filtrele tale, punând în acea lucrare personalitatea ta, simțirile tale din acel moment, acel ceva care te-a făcut să o remarci. Poate exagerezi anumite lucruri care te-au impresionat la tema respectivă, eu știu, poate culorile, poate anumite forme, poate bucăți dintr-un anumit peisaj?

Câte picturi crezi că ai realizat până acum?

Ioan Herdelău: Nu știu, probabil câteva mii bune, nu le-am numărat niciodată. Ce pot să îți spun e că pictez aproape zilnic, cel puțin în ultimul timp de când am atelier. Chiar dacă uneori îmi fac doar niște schițe, dar lucrez în fiecare zi aproape.

Au existat momente când te-a părăsit forța creatoare?

Ioan Herdelău: Da! Sunt momente când pur și simplu nu ai inspirație. Poate două-trei săptămâni sau o lună nu am putut lucra. Sunt momente în care te golești. Ești influențat fără să vrei de evenimentele din viața ta, de ce se întâmplă în lumea asta. Reversul e că atunci când pictez, pictez. Nu mă mai interesează altceva. De aceea îmi place să lucrez singur, sunt de fapt un lup singuratic, un haiduc, nu-mi place compania, nu sunt foarte sociabil, nu sunt în niciun grup de artiști boemi…

Îți place să asculți muzică atunci când pictezi?

Ioan Herdelău:  Ascult tot timpul, îmi place în mod special jazz-ul. Am un play-list la atelier pe care mi l-am făcut cu mult pian, Anouar Brahem, Ahmad Jamal, Abdulah Ibrahim. Sunt prieten foarte bun cu muzica.

Îmi poți spune o lucrare de care ești legat în mod special, care are o poveste mai specială sau a cumpărat-o un client mai special?

Ioan Herdelău: Au fost mai multe lucrări „mai speciale”, dacă le pot spune așa. De exemplu, uitându-mă la televizor, noaptea am avut un declic și m-am dus imediat să fac acea pictură. Altădată mi s-a întâmplat să mă trezesc brusc din somn pentru că am visat pur și simplu un tablou, pe care am mers imediat în atelier să îl aduc în realitate. Au fost destul de multe lucrări de care m-am legat, iar azi îmi pare rău că nu le mai am. De aceea, în ultima perioadă, am început să-mi păstrez lucrări pe care le am prin atelier și care sunt doar ale mele, nu le vând.

Deci, încet-încet, mi-am făcut o colecție a mea de lucrări, cu propriile picturi. Vinovată de treaba asta este Cora, fiica mea. Ea venea pe la atelier lua câte o lucrare care îi plăcea și zicea că aceea e a ei și o ducea acasă. Până să le ducă ea acasă, eu nu aveam nicio lucrare de-a mea în casă. Asta de pe vremea când lucram acasă și mai aveam lucrări expuse în camere, iar când venea câte un client le alegea numai pe acelea. Până m-am enervat și nu am mai ținut nicio lucrare de-a mea în casă. Cred că fiecare lucrare în parte are ceva deosebit, unic.

Cum îți vinzi lucrările?

Ioan Herdelău: După cum ți-am zis nu sunt un om foarte sociabil și de aceea am evitat cât am putut partea asta mercantilă a ceea ce fac eu. În perioada când dădeam lucrările la Fondul Plastic nici măcar nu știam cine îmi cumpăra lucrările.

Bine, dar nu se întâmpla să dorească un client să te cunoască?

Ioan Herdelău: De treaba asta m-am lovit în special în Spania. Oamenii veneau, rețineau lucrarea și doreau să cunoască și artistul. Eu prefer să nu mă întâlnesc cu mulți cumpărători, mi-ar plăcea să fie un intermediar care să se ocupe de partea asta. Niciodată nu mi-a plăcut să ies în față și să-mi fac o popularizare excesivă sau agresivă. Îmi place să cred că lucrările mă reprezintă, nu eu trebuie să mă prezint pe mine. Dar, într-un final, m-au depășit timpurile…

Am citit undeva că un tablou își caută proprietarul și nu invers…

Ioan Herdelău: Pe undeva, să știi că așa stau lucrurile. Sunt lucrări pe care le-am avut 4-5 ani la mine și, într-un final, și-au găsit omul potrivit. Îmi și pierdusem speranța de a le mai vinde vreodată. Pe de altă parte, au fost alte lucrări pe care atunci când le-am făcut am zis că sunt ok, le-am privit peste o săptămână-două-trei, nu mi s-au mai părut așa bune și am făcut altceva peste. De exemplu, m-am apucat să modific o astfel de lucrare când, intră un client în atelier și îmi zice: „Asta e a mea!” Dar lucrarea era jumate modificată, jumătate rămasese din lucrarea veche. Persoana a fost fermă, a spus că acea lucrare trebuie să ajungă la el. Îți dai seama? După 4-5 ani în care nimeni nu se interesase de ea. Undeva este ceva, nu îmi pot explica…

Lucrezi și la comanda?

Ioan Herdelău: Atelierul meu are ieșire la stradă și nu de puține ori intră lumea să mă întrebe dacă fac rame, dacă fac tablouri la comandă sau portrete. Le răspund invariabil că nu. Orice lucrare comandată, omul și-o imaginează într-un fel, eu o văd altfel și atunci, decât să iasă discuții, prefer să nu mă bag. Le explic frumos că am în atelier lucrări pentru toate gusturile. Nu-mi place să mi se impună ce să pictez, uneori am chef să pictez flori, alteori portrete, iar în alte momente vreo imagine citadină. Ca să înțelegi mai bine despre ce vorbesc, îți povestesc o fază care mi s-a întâmplat acum ceva ani în urmă. Cândva, înainte de Paște, bani ioc, mielul se dusese de pe listă și sună cineva și-mi zice: „Domnule, avem nevoie de o lucrare cu portretul șefului”. Deși nu îmi prea convenea să lucrez la comandă, am zis să le fac oamenilor portretul șefului, mai ales că îl știam pe om, dar le-am spus că îl pictez cum îl văd eu, în stilul meu. Mă duc la oameni la firmă, mă văd cu subalternii care voiau portretul. Ce doreau ei? Nimic artistic, doar un portret cu șeful lor, care e deasupra concurenței… Niște bazaconii. Când am auzit, le-am spus că eu nu pot să fac așa ceva… Am un principiu: chiar și pentru bani, nu poți face chiar orice.

În câte țări crezi că au ajuns picturile tale?

Ioan Herdelău: Din ce știu eu, am în Australia, Japonia, în SUA foarte multe, în Europa cam peste tot. Totodată, am început să mă folosesc de paginile de socializare, colaborez cu diverse galerii particulare din București, cu Galeria Atelier, cu Galleria MoMart, în Târgu Mureș, în Satu Mare, mai duc la Fondul Plastic și mai colaborez cu o galerie din Ungaria.

Cum se vinde arta în România? Își mai permit românii să cumpere tablouri?

Ioan Herdelău: Cei cu bani care își permit arta cumpără doar arta de investiții în general, cei care ar dori, nu au bani suficienți dar, în general, se cumpără. Sunt oameni care fac eforturi financiare pentru a avea o lucrare și se cumpără arta variată, arta conceptuală, arta abstractă, figurativă, realistă etc.

Ce poți să îmi spui despre artistul Nelu Herdelău?

Ioan Herdelău: Ce pot să zic despre artistul Herdeleu este că încă se caută pe sine, sunt în căutarea mea, eu zic că încă nu am ajuns la apogeu, încă nu am ajuns să fiu multumit de mine, încă mai e loc de mai mult în arta mea, încă mai caut. Sunt pământean, adică cu picioarele pe pământ, îmi plac lucrurile pământești, omenești, mai dau cu bâta în baltă, mai greșesc.

Ce înseamnă pictura pentru tine?

Ioan Herdelău: Nu e meserie, dar în același timp e o meserie. Este modul meu de a fi, de a respira. Am și un stil destul de rapid al lucrării, nu stau foarte mult la o lucrare. Când pictez cred că dau totul, ard repede. Văzută din afară pictura pare doar o relaxare. Vai ce frumos stai și pictezi, ești la tine în atelier, asculți muzică relaxantă, faci ce vrei, dar nu e numai asta, e o muncă ce te istovește psihic și fizic, însă este o oboseală plăcută. Dacă și ceilalți sunt multumiți, dacă lumea e încântată de ce faci, atunci ești satisfăcut pe deplin. Nu mai contează că nu te mai poți mișca de spate, că ești murdar din cap până în picioare de vopseluri.

Dacă ar veni cineva și ți-ar zice: Nelu Herdelău, dacă nu mai pictezi niciodată, îți dau 1.000.000 de euro, ce ai face?

Ioan Herdelău: Nu știu dacă aș putea accepta, pentru că eu nu știu să fac altceva. De grădinărit nu m-aș apuca, deoarece nu-mi plac chestiile astea, nu cred că aș putea accepta, deși pare ademenitor. Soția mă întreabă zilnic: „Iar mergi la atelier?” Nu știu, mă duc să lucrez, nu contează că e sâmbătă, duminică…, chiar și de Paște am venit la atelier. Nu pot să stau fără să pictez. Eu când plec în concediu trei zile sunt ok, mă relaxez, totul e frumos, dar abia aștept să ajung în Oradea să mă apuc de lucru.

Am un prieten care prin ’96 a cumpărat primele lucrări de la mine. În timp a tot cumpărat de la mine ori de la alți artiști și a strâns în jur de 2.000 lucrări. Pe 3 martie a fost o licitație în Oradea pentru spații de închiriat în cetate, iar amicul meu a luat trei spații și mi-a propus să lucrăm împreună, adică să mă angajez la el. I-am zis: „Măi Cosmine, nu pot să lucrez pentru tine, eu vin să te ajut, dar am nevoie de libertatea creației mele. Așa cum ți-am spus la început, sunt un lup singuratic, un haiduc…

Ce reprezintă pictura pentru tine?

Ioan Herdelău: Aș zice că e un mix între femeie, bărbat, copil și bătrân. E o combinație de iubire, ură, disperare și înălțare în același timp, în funcție de starea pe care o am. Tot ce pictez are o amprentă personală.

You May Also Like

Negustoria antichităților

O carte ca un zâmbet: „Cea mai fericită zi”

Covasna, locul de întâlnire al spiritualității românești

Nicolae Iorga și „lupta pentru limba românescă”

1 thought on “Ioan Alexandru Herdelău: „Pictez ceea ce simt””

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *