Prozator, dramaturg și jurnalist, Eugen Șerbănescu surpinde prin finețea și acuratețea prin care schițează personajele cărților sale, ori a conjuncturii originale în care sunt plasate acestea. Fie că este vorba de un articol de ziar, ori de un roman, scriitorul este bine ancorat în realitatea cotidiană, ceea ce transpare în rândurile așternute pe hârtie. O personalitate în literatura și politica românească, sub pretextul ficțiunii, Eugen Șerbănescu revelează adevăruri ancorate în filosofia complexă a personajelor, iar forța cuvântului prinde viață sub condeiul său, indiferent dacă scrie despre un vernisaj, dezbate polemici ale politicii externe ori interne sau pătrunde în taina operelor literare.
Fiul lui Constantin Șerbănescu, care a fost înainte de vremurile comunise, corespondent al gazetelor „Universul” și „Gândirea” și primul bibliotecar voluntar al Ateneului din orașul Giurgiu – înființat cu sprijinul lui Nicolae Iorga -, Eugen Șerbănescu nu bănuia că va fi atras în lumea cărților asemeni tatălui său. După absolvirea Facultății de Aeronautică, a urmat cursuri post-universitare de politică, jurnalism și comunicare la Reuters, Londra (1991), a fost bursier Humphrey la University of Maryland, SUA (1994), Harvard (1997), are un stagiu de perfecționare și contributor la „Philadelphia Inquirer” (1994), publicist și redactor-șef adjunct la „România liberă” (1996), analist politic și moderator TV, fost secretar de stat și purtător de cuvânt al Guvernului României (1998), consul general la New York și Los Angeles (2002), director general al Centrului National al Cinematografiei (2006), iar în prezent publică constant articole de fond în ziarul „Cotidianul”. Desigur, nu în ultimul rând, este membru al Uniunii Scriitorilor din România. Mărturisesc că pe Eugen Șerbănescu l-am cunoscut în perioada anilor ’90, când am fost colegi de redacție la „România liberă”, însă în ciuda anilor care au trecut de atunci, Eugen Șerbănescu are același spirit viu, a cărui muză creatoare are încă multe de oferit iubitorilor de carte, articulează gafele politicienilor ori înalță spiritele creatoare ce intră sub condeiul său. Eugen Șerbănescu destăinuie în interviul acordat că pentru el, scrisul „este o repetabilă povară”, „o relație de love & hate”.
Comedia post-caragieleană din cartea publicată, „A doua scrisoare pierdută”, a fost foarte apreciată deoarece ai continuat în maniera marelui dramaturg păstrând epoca, spiritul, atmosfera și limbajul personajelor. Desigur că intrigile au ținut cititorii în suspans, iar presa a scris că această piesă de teatru te-a consacrat ca și dramaturg în rândurile scriitorilor contemporani. Care este „secretul” acestei piese?
Eugen Șerbănescu: Mai întâi, vreau să cred că „m-am consacrat” ca dramaturg cu piesa „Sonată pentru saxofon și Eva”, apărută în volum la Editura DuStyle în 2001 și distinsă cu premiul Asociației Scriitorilor București, prezentă apoi pe scena Teatrului Național din București timp de 8 stagiuni, sub doi directori generali. Dar asta a fost de mult. Dacă ai pomenit despre „A doua scrisoare pierdută”, apărută în volum, în 2012, la Editura Palimpsest, nominalizată la premiul Uniunii Scriitorilor, merită spus că unii observatori (vorbesc despre cei care au citit, nu despre cei care se pronunță după ureche) au fost probabil șocați/speriați de introducerea unei premiere absolute în literatura română – și-anume pariul de a-l aduce pe Caragiale însuși pe scenă, în „întruchiparea” Cetățeanului turmentat extras din piesa princeps și de „a-l îndrăgosti” de propriul personaj feminin din aceeași piesă, Zoe. Încât au reacționat puțin alături, criticând „oportunitatea” și „dreptul” de a-l revizita, fie și în manieră post-modernistă, pe marele Caragiale, monstrul sacru al dramaturgiei autohtone. Uitând însă că un alt monstru „cel puțin la fel de” sacru, pe nume Shakespeare, a fost deja revizitat, fără nicio inhibiție, în 1966, de Tom Stoppard, prin piesa Rosencrantz și Guildenstern sunt morți, care este o tragi-comedie de factură absurdă, pornită din perspectiva a doi scutieri pre-existenți în drama cunoscută sub titlul de… Hamlet. Pentru cei interesați: în fundal îl auzim chiar pe nefericitul prinț al Danemarcei recitând textul originar al Marelui Will. Dacă nici asta nu e „revizitare” post-modernistă, nu mai știu ce e… În fine… la români, dacă te sperie originalitatea unei lucrări, probabil că e mai ușor să te erijezi în „gardianul” clasicilor, chiar dacă ei n-au nevoie de așa ceva – căci nu-i atacă nimeni. Din contră, montată pe scenă, piesa mea – eventual în tandem cu piesa princeps, în zile diferite, dar cu aceiași actori – ar putea fi un tip de injecție de oxigen (într-un text care, intrat fiind masiv în limbajul cotidian, riscă să piardă din misterul primordial), să fie adică un ferment de revigorare a interesului față de capodopera spiritualității noastre naționale și de universul ei revelatoriu pentru eposul românesc.
Lucrezi acum la un roman sau la o piesă de teatru?
Eugen Șerbănescu: Pun ultimele accente la o carte–eseu politic. Am și un roman care „se dospește” – după precedentele „Dincolo de Groenlanda” și „După-amiază cu o nimfomană pe vârful muntelui Parâng” -, dar e prea devreme să vorbesc despre el.
Poți dezvălui cititorilor noștri câteva detalii despre această carte-eseu?
Eugen Șerbănescu: Nu este nici „literatură” în sens ludic sau fantasmatic, dar nici proces-verbal de contravenție, ci este, pur şi simplu, o privire frustă. O privire dincolo de aparențe, pentru demontarea unor mecanisme socio-politico-psihologice și a conexiunilor dintre ele din România de azi, perspectivă pe care am urmărit să o aștern în pagină, pe cât posibil, cu obiectivitate, atâta câtă îți permite îndeletnicirea scrisului pe asemenea teme sensibile. Și care este ea însăși o continuă tentativă de a transforma păcatul inerent al subiectivității în virtutea don-quijotescă a obiectivității. Decidenții politici – începând de la vârful statului – sunt printre cei mai vizibil marcați de inconștientul colectiv remanent din vechiul regim și nu dau semne că ar vrea (cu atât mai puțin – că ar putea) să se debaraseze de scheletele care provin din acele vremuri. Dar nici publicul larg/populația nu stă mai bine. Situația ar reclama o resetare, dar oare se poate îngropa trecutul unei vieți în prezentul aceleiași vieți, mai ales la scara unui întreg popor? Între altele, încerc să răspund la întrebarea: Un guvern de nemţi guvernând români ar performa ca și când ar guverna nemți? Dar un guvern de români guvernând nemți ar eșua ca și când ar guverna români?
Înțeleg că lucrezi și la o carte bazată pe scenariul unui film. Stilul tău imprimă cărților o valoare specială. Te rog să ne destăinuiești câte ceva despre această carte.
Eugen Șerbănescu: Cartea în curs de publicare – pe care o semnez împreună cu Sorin Roșca-Stănescu – constă într-adevăr dintr-un scenariu de film, un thriller politico-erotic, pus în pagină epurat, pe cât posibil, de tehnicalități, adică scris înadins cât mai pe înțelesul publicului larg (și nu doar a specialiștilor – producători, regizori). Este, la urma urmei, o lucrare de ficțiune, drept care se poate citi ca un roman ușor mai special, adică lipsit de descrieri prolixe, să spunem așa – un roman mai „sever”. Volumul are două secțiuni în oglindă, una în românește, alta în englezește. Corespunzător, sunt două coperți: una sub titlul „Toate amantele președintelui”, alta sub titlul „Presidential Liaisons or: A Sinking Ship of State”. Este vorba de tribulațiile unei agitate scene politice, specifice unei țări post-comuniste din Flancul de Est, cu o democrație de mucava. Într-o prefață, Ion Cristoiu spune că se citește cu sufletul la gură. Să vedem ce părere are și publicul larg.
Cum îți alegi subiectele romanelor tale?
Eugen Șerbănescu: Cred că mă interesează în primul rând tema – temele politice și intersecția lor cu deraierile și derapările pe care competiția de putere le impune condiției umane în post-totalitarism. Subiectul se naște de la sine, „ilustrând” tema. Paradoxal, dar uneori ficțiunea poate fi mai „adevărată”, mai de impact decât reportajul. În orice caz, la gradul de neîncredere la care a ajuns presa astăzi în România (și sub raportul nivelului profesional/tehnic – la piciorul broaștei, și sub cel al deontologiei precare, al relei-credințe manipulatorii și al încartiruirii la diverse rastele), refugiul în ficțiune se poate dovedi mai eficient și mai cu ecou în a transmite ceea ce ai de transmis despre un prezent atât de îmbâcsit, amestecat, uneori de-a dreptul grotesc și chiar grețos. Totuși, comentariile mele politice actuale din „Cotidianul” îmi dau o oarecare satisfacție. Cel puțin, sunt scrise de mine, nu de altcineva, dacă mă înțelegi ce vreau să spun.
Cum decurge o zi din viața unui scriitor din perspectiva unui personaj dintr-o carte de-a ta?
Eugen Șerbănescu: În momentul în care personajul începe „să te tragă de mână”, ești pe drumul cel bun. Se cheamă că începe să trăiască pe picioarele lui și chiar să-ți dea cu tifla. Pe de altă parte, un personaj nu trăiește în roman – sau să-l numim generic sector de ficțiune – de unul singur. Trăiește în conjuncție cu alte personaje, care toate trebuie să stea în picioare, să fie credibile. Iar interacțiunea lor trebuie să ducă povestea înainte – nota bene: povestea ta, nu povestea lor. Cum faci să nu se vadă cusătura? De fiecare dată ne întoarcem la maeștri – Homer, Shakespeare, Dostoievski, Llosa, Marquez… Ei sunt experți în „a trage tighele” invizibile. Poate secretul stă tocmai în a lăsa impresia că autorul însuși este surprins de finalul poveștii. Așadar, cum decurge o zi a scriitorului din perspectiva personajului? El încearcă să te obsedeze, dar nu trebuie să te lași.
Spuneai mai demult că în copilăria ta ai învățat să citești în limba română concomitent cu limba franceză, fiind pasionat de revistele franțuzești „Riquiqui”, „Roudoudou”, „Vaillant” și „Pif le Chien”. Când ai descoperit pasiunea pentru scris?
Eugen Șerbănescu: Nu știu. Eu am o relație de love & hate cu scrisul. Este o repetabilă povară. Când am văzut că îmi merge, am adâncit pasiunea. Dar cu cât o adânceam, cu atât mă zbăteam mai tare, ca și cum mă îngropam încet-încet în niște nisipuri mișcătoare. Nu-i vorbă, m-am luat și cu viața, alte treburi mi-au cam răpit timpul. Care se scurtează… Scrisul este o îndeletnicire exclusivă. De exemplu, fiecare recepție la care participi ca diplomat – întâmplare absolut futilă în ordine creativă – este o pagină care rămâne nescrisă. Acum, după atâtea „recepții”, mă interesează să prind relațiile de putere apărute în post-regim represiv între oameni venind din timpul regimului represiv…, cum se transformă ei din victime în călăi și din călăi în victime, sub cele mai caleidoscopice fețe și fațete. Or, cum faci ca limba în care scrii să ți să întindă la picioare, ca un companion credincios, și să te slujească în tot ce vrei să spui (și chiar când nu ai nimic de spus, adică să devină mai deșteaptă decât tine) – asta-i problema. Presupun că aș vrea să ridic scrisul la rang de viciu – dacă se poate chiar exclusiv -, fiind singurul încă neinterzis. Dar nu cred că se poate (să devină exclusiv).
Îmi poți vorbi despre o carte care a însemnat foarte mult pentru tine? De ce?
Eugen Șerbănescu: Sunt mai multe. Una dintre ele este „Crimă și pedeapsă”. E acolo toată știința și arta scriitoricească, curentată de geniu.
Dacă ai face o retrospectivă în timp, care crezi că ar fi persoana pe care o preferi: Eugen Șerbănescu jurnalistul sau Eugen Șerbănescu scriitorul?
Eugen Șerbănescu: Scriitorul îi datorează ceva jurnalistului – și anume o oarecare ascendență pe scara socio-competitivă. Dar și jurnalistul îi datorează ceva scriitorului – și anume arta de a folosi cuvintele, de a le „uzita” fără a da impresia că o face. Poate a fost o relație reciproc avantajoasă, deși în viață nimic nu este perfect reciproc. Cineva rămâne mereu dator altcuiva. Dar cei mai mulți preferă să nu se gândească la asta. Ce-ar însemna o lume plină de datornici conștienți?
Ți-am adresat această întrebare deoarece temele cărților tale sunt variate și incitante, ca jurnalist ai abordat o paletă largă a domeniilor publicisticii, ai terminat cursurile Facultății de Aeronave și Construcții Aerospațiale, ai un doctorat în Aerodinamică și multe alte realizări din domenii care par să nu aibă nicio legătură între ele. Ei bine, de data aceasta, te rog să te gândești, dacă nu ai fi fost scriitor și gazetar, ce meserie ți-ar fi plăcut să ai?
Eugen Șerbănescu: Mi-ar fi plăcut să fiu un dansator dintre aceia de dansuri clasice, pe la concursuri – cât ar părea de frivolă această ocupație, de golită de… metafizică! În esență, însă, e tocmai invers. Dacă te uiți cu luare aminte la dezlănțuirea frenetică, victorioasă, a perechilor semețe pe parchetul lucios, la acea rostogolire funambulescă pe cele mai variate și contrare ritmuri și melodicități, purtându-te pe toate meridianele Pământului – vals, mazurka, reggae, rumba, salsa, samba, bossa nova și câte și mai câte -, la perfecta rezonanță exterioară și interioară a dansatorilor, la limbajul corporal strunit, dar mai elocint decât cea mai suculentă prelegere, la mișcările fruste, „retezate”, care se completează și se potențează reciproc, îți dai seama că ele conțin, de fapt, secretul lumii, înaintea tuturor cărților de filosofie, estetică, etică etc.
Dacă un fotoliu confortabil este inutil fără o carte bună, ce carte ai dori să recomanzi cititorilor noștri?
Eugen Șerbănescu: Iată un titlu: „Două singurătăți”: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Garcia Marquez. Dar nu înainte de a fi trecut prin „Cartea de nisip” a lui Borjes.
(Interviu publicat și în revista „Literatorul”, ediția nouă, nr. 8)
