„Axis Libri” întreține viu spiritul culturii române

În luna septembrie 2021, a apărut un nou număr al revistei culturale trimestriale „Axis Libri”, publicație editată de Biblioteca Judeţeană „V. A. Urechia” din Galați. Varietatea tematică a revistei, precum și numele consacrate din rândul scriitorilor care publică în paginile acesteia, mă îndreptățește să afirm că „Axis Libri” întreține viu spiritul culturii române. Este o revistă care aduce cititorilor articole extrem de interesante, precum prezentarea unor laureați ai Premiului Nobel, cu documente ce se află în colecțiile Bibliotecii Județene, proiecte culturale desfășurate în perioada verii pentru copiii și tinerii din zonele defavorizate din punct de vedere geografic – cum este Proiectul sChOOL -RURAL – Școala de vară pentru copiii din mediul rural -, Cafeneaua Culturală (aflată deja la a XII-a ediție), Clubul de vacanță, numit Clubul curioșilor (un program educaţional de vacanţă pentru copiii cu vârsta între 6–14 ani), alte proiecte interactive cu ajutorul rețelelor sociale, publicarea câtorva lucrări literare ale elevilor gălățeni, sau cronici de carte scrise de scriitori consacrați, cum sunt doamna Livia Ciupercă și scriitorul Adi G. Secară-Halib, dar și alte articole deosebite.

„Criza culturală, o oportunitate de a fi mai bun” este editorialul semnat în acest număr al revistei de către doamna redactor-șef Dorina Bălan. Domnia sa vorbește despre misiunea bibliotecarilor în perioada pandemiei de COVID-19, care a creat o criză culturală fără precedent. Redactorul-șef Dorina Bălan sa a identificat argumentul ideal al redescoperirii profesionale a bibliotecarilor în perioada pademiei, motivând că: „suntem în total acord cu ceea ce afirma reprezentantul filosofiei idealiste, Nicolai Hartmann – <<Caracterul nu se dezvoltă în lux și siguranță, ci în confruntarea cu asprimea realului>>. Acest fapt ne-a determinat să gândim că această situație ne poate stimula inteligența profesională, că este șansa descoperirii unor calități pe care nu știam sau nu bănuiam că le deținem. Colecțiile de documente, care altădată puteau fi consultate la sălile de lectură sau împrumutate la domiciliu, au devenit greu de accesat, situaţie ce a forțat instituțiile biblioteconomice să aibă o minimă bibliotecă virtuală sau altfel de mijloace de petrecere a timpului liber. Această reorientare s-a realizat tocmai pentru a menține misiunea tradițională a bibliotecilor chiar și în condiții de criză neobișnuită – sprijinul comunității deservite în cercetare, informare și loisir”.

Revista „Axis Libri” este realizată sub îndrumarea bibliotecarilor de la Biblioteca Județeană „V.A. Urechia”, persoane dedicate promovării culturii. În numărul 52 al publicației mi-a atras atenția în mod deosebit cronica romanului scriitorului Longin Popescu – „Hannah” -, realizată de către doamna scriitor Livia Ciupercă. Prezentăm mai jos cronica romanului, preluată cu acordul autorului.

Deschid cartea. Un volum masiv și-o surpriză plăcută. Nu cred să mai existe ceva asemănător în zilele noastre. Un text caligrafiat cu litere „de mână”, cu o grafie care-mi amintește de Abecedarul lui Ion Creangă, marele dascăl și povestitor.

Preferința scriitorului Longin Popescu de a alege această modalitate de transcriere are tâlcul său. Și vom înțelege mesajul, imediat, după lectura prologului, incitant prin dezvăluirea unui excurs succint, dar răscolitor. Acesta sintetizează suferința unei străvechi seminții, a cărei „coloană vertebrală” a rămas totuși, intactă. Și o poate dovedi cultura ei greu de egalat. Tresaltă-n fibra noastră genetică o „voce”. O voce care nu este cea auctorială, așa cum o descoperim în orice scriere naratologică. Această „voce” este mult mai profundă. Ea ne cufundă în Istoria unei seminții care, cândva, a fost înfloritoare, iar noi, cei de azi, avem conștiința că ceva din „zestrea genetică” originară pulsează în ființa cea prezentă. Și cât de frumos va spori imaginarul scriitorului, în zămislirea chipului unui bărbat, vrednic urmaș întru demnitate și verticalitate al dacilor liberi.

Tocmai de aceea, avem convingerea, romanul Hannah (Editura „Ecou Transilvan”, Cluj-Napoca, 2016) este mai mult decât o poveste de dragoste; mai mult decât un excurs despre drama unui bărbat grav rănit într-o misiune diplomatică. Conștient că mult prea curând se va „nărui puțin în marea singurătate”, cu ultimele forțe, dorește să se împlinească prin iubire. Confesiunile protagonistului-narator îmbrățișează într-un tot armonios trecutul și prezentul. „Vocea” timpului etern ne spune că „zestrea” noastră genetică, alterată de învolburările atâtor seminții, ne-a transformat mult. Dar suferința aceasta de veacuri nu ne-a înfrânt, pentru că Zamolxis a vegheat încontinuu, iar încreștinarea poporului nou zămislit a primit drept trofeu câteva însușiri, de neegalat, iubirea și iertarea.

Ei bine, tocmai frumusețea acestor virtuți le dorim dezvăluite într-acest concept romanesc al scriitorului Longin Popescu. Simt că în sufletul său cultivat și generos (transferat naratorului-protagonist), sălășluiește un nobil sentiment de umanitate, pe care, sincer, nu l-am mai descoperit altundeva (sau poate mă înșel?!). E vorba despre o înfrățire care sparge toate barierele (ridicate, cândva) din ură și orgolii. Mă refer la personajele care însoțesc traiectul decisiv al lui Andrei – românul, alături și împreună cu o săsoaică (Hannah) și o unguroaică (Ildikó), ambele, născute și crescute în România. Acestei triade, întru înfrățire umanitară, li se alătură o contesă italiană (Alberta) și soții Leibovici (de la Geneva) – medici. Armonie, sinceritate și dăruire exemplare. Aceasta este cheia existenței poporului român în acest spațiu sfințit de jertfa înaintașilor străbuni. „Dialogurile”, care ne amintesc de Convorbirile dintre un anahoret și un ucenic ale lui Alexandru Lascarov-Moldovanu (romanmanuscris, conservat în Arhiva Bibliotecii Sfântului Sinod), reprezintă o modalitate directă de a prezenta traiectul existențial al inginerului atomist Andrei Bar, colonel militar, „trecut de patruzeci de ani”, după un grav accident. „Scrisorile” sunt adevărate descărcări emoționale, confesiunile unui îndrăgostit care își dorește mult să fie împreună cu ființa iubită. Și cum Andrei Bar se consideră un Dac Liber (prin trăirile sale emoționale) ne îndreptățesc a-l compara cu eroul lui Mihail Sadoveanu, Kesarion Breb, din Creanga de aur. Și acesta este trimis într-o misiune de către Magul Decheneu 32, în Egipt și la Bizanț. În timp ce misia primului este întru „iluminare”, pentru ca, revenind în Dacia, să preia prerogativele proscrise, devenind… Decheneu al 33-lea, Andrei va îndeplini o misiune diplomatică, esențială pentru țară, dar cu prețul vieții sale. Deși este etichetat drept „egocentrist, arogant, elitist, misogin”, Andrei, asemenea lui Kesarion Breb, este ascultător și-și respectă cuvântul dat. Și ceva în plus, are „suflet cald și viu” și iubește cu sinceritate. Poate nu întâmplător se consideră un „actor în spectacolul vieții”. Între cei doi eroi (Kesarion și Andrei) există mai multe puncte comune: plăcerea de evadare din real, precum și capacitatea de a pătrunde în esența lucrurilor. Și ceva mai mult, ambii cred în nemurire, cu toate că Andrei este ceva mai pământean, înțelege că va „pleca departe-n zările de fum” și va „dormi sub țărână supusă”, venerând, deopotrivă, și pe Zamolxis, și pe Dumnezeu.

Această dualitate în credință o descoperim și o înțelegem, în străfundurile gândirii lui Andrei – un alter ego al scriitorului însuși – prin afirmația formulată, anume că moartea lui Decebal va însemna o curbură decisivă în istoria străveche: „Ca să se nască un popor a trebuit să moară Decebal cu ai lui”. Evoluția lui Andrei Bar este una a actualității de secol al XX-lea. Este „recrutat” încă din timpul studenției și detaliile oferite sunt astfel descrise încât planul ficțional se suprapune unuia istoric. Unul real, palpitant, actual. Tânărul inginer activează într-un sistem cu mai multe „rețele”, singurul scop fiind „interesul național”. Dificila misiune diplomatică o confirmă. Protagoniști sunt doi ofițeri bine instruiți. Derularea misiunii este palpitantă. Cei doi trec prin filtre dificile, dar „lunetiștii” atacatori îl vor răni pe Andrei Bar. Rezistă atacului armat și ajung vii în spațiul românesc. Misiunea este îndeplinită cu succes. Andrei, „Lupul Alb”, înainte de a leșina, reușește să rostească deviza „triadei” din care face parte: „Solum patriae sacrum est!” Patria înainte de toate. Respectarea cuvântului dat – până la sacrificiul suprem. Și totuși, acum, aș deschide o mică paranteză. Aș vrea să atrag atenția asupra unei secvențe cinematografice care ar putea să ne trezească la realitate. Mă refer la acea scenă când un „navetist”, cu mâinile „crăpate de muncă brută”, fumează „Carpați fără filtru”, și privește nedumerit la gestul „beizadelei” care-i va dărui tot pachetul de țigări „Kent”. O secvență a realității sistemului totalitar din România unui timp când „unii sunt mai egali decât alții”! Și cât de mult se pliază pe acel „precept” instituit în Ferma Animalelor (1945) lui George Orwell, „Toate animalele sunt egale, dar unele animale sunt mai egale decât celelalte”! Grav rănit, cu o plagă împușcată și cu plămânul stâng perforat și iradiat, este spitalizat în „Centrul de Recuperare al Spitalului Militar NATO – Dacia Felix”. După operație se dezvoltă și o tumoră, curând fiind diagnosticat și cu diabet. Intubat, și într-o stare extrem de gravă, pacientul este îngrijit și supravegheat într-un mod aparte de către dr. Hannah Stein, comandant al unui spital militar NATO, și de asistenta acesteia, Ildikó. „Frumoasa saxonă”, născută în România și școlită în Franța, trăind și ea însăși o dramă a singurătății, îi va acorda lui Andrei o atenție specială pentru recuperare. Andrei se simte ca o „pasăre prizonieră în colivia lumii”, dar o „pasăre” care se bucură de afecțiune. Gesturile, privirea, zâmbetul, toată ființa lui Hannah tresaltă, în dorința ca Andrei să progreseze. Îi înțelege frustrările, pentru că ea însăși a traversat perioade de tulburătoare depresii. „Scrisorile”, care însoțesc fiecare „dialog”, profunde confesiuni la persoana întâi, au darul să explice fondul interior al naratorului-personaj, în același timp, și „reflector”: „a trebuit să fiu cel mai bun, să ascult, să fiu disciplinat, să îmi înfrâng pornirile de orice fel, să fiu mândru, orgolios, ambițios”. Dar, până în clipa în care, grav rănit fiind, a realizat că este un „muritor”, că este unul dintre „muriții stelelor”. Și totuși, primește o recompensă, iubirea lui Hannah. Interesant traiectul său de pacient, la început o „legumă recalcitrantă”, apoi de „pacient insuportabil, dar cu suflet mare, temperat fiind de gesturile tandre ale celor două femei, Hannah și Ildikó. Devenim martorii unui adevărat „joc” periculos (deși romantic) între un medic și pacientul său. Și cum „vestala” teutonă nu dorește „complicații sentimentale”, pacientul va fi transferat undeva, în sudul Italiei, într-un sanatoriu de recuperare. Dar iubirea poate sparge toate barierele închipuirii, transformând ura ancestrală în devoțiune. Doar așa ne explicăm decizia lui Hannah de a demisiona din armată, pentru a-l însoți pe Andrei „pe drumul unei muriri deja anunțate”, „pe un drum de pe care se va întoarce doar ea”. A fost un gest de luciditate, conștientă fiindcă decizia este „oglinda neiertătoare a propriului eu”. Atât „testamentul”, cât și „îndreptarul” adresat lui Hannah și viitorului lor fiu, fundamentează un set de precepte, din care triumfă cel al demnității supreme: „Să nu fugi de pe cruce!”. Plecarea spre marea călătorie ar putea deveni o împăcare. Prin fiul său, care va fi creștinat, „cărturărit” în „Taina Lupilor”, pentru a se dovedi că Dacii Liberi nu pier! Bocetul final, conform concepției străbunilor noștri, dobândește valențele unei doiniri imnice: „Vino, fiară să-i iei suflu’ / Din pământu’, din pământu’, / Nime-n lume nu-i suflare / Fără fiară călătoare…”. Credința că Lupul Alb (Lupul Sfânt) va însoți sufletul „pe drumul cel alb”, cel al nemuririi devine ritual prin care se săvârșește „nuntirea cu stelele, cu brazii, cu munții lor”, nemurirea, prin „mântuire”, cu seninătate.

(Autor: Livia Ciupercă, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi)

You May Also Like

„Vocea ta”, un ziar românesc în zona metropolitană Nürnberg

Logo „2021 – Anul Tudor Vladimirescu”

Ziua Culturii Naționale, un omagiu pentru cei ce au contribuit la crearea României de astăzi!

O expoziție inedită de fotografie marchează Ziua Artei Fotografice din România

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *