Daniel Silviu Niculae
(Doctor în ştiinţe militare, Vicepreşedinte Asociaţia Istorică „Dimitrie Cantemir” – ASIC; danielniculaie@yahoo.com.)
Abstract
La 2/14 septembrie 1829, s-a încheiat Tratatul de Pace de la Adrianopol între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman cu efecte importante pentru a cele două ţări româneşti, Moldova şi Ţara Românească, a căror evoluţie politică a fost reglementată printr-un document separat, parte integrantă din textul tratatului. Acest Act separat confirma înţelegerile agreate de către Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman în textul Convenţiei de la Akkerman (Cetatea Albă), din 25 septembrie/7 octombrie 1826, cu privire la alegerea domnilor români, după consimţământul şi dorinţa Sublimei Porţi. Pe lângă aceste aspecte cu caracter politic, importante pentru subiectul tratat în acest articol au fost prevederile legate de protecţia frontierelor cu precădere a malului drept al Dunării şi a insulelor apropiate de malul stâng al marelui fluviu, care se aflau în proximitatea Imperiului Otoman. Potrivit Tratatului de la Adrianopol din 1829, canalul (thalweg-ul) Dunării stabilea limita graniţei fluviale dintre Moldova şi Ţara Românească pe întregul sector comun, până la confluenţa cu râul Prut, înţelegere agreată şi protejată de Sublima Poartă.
În anul 1830, după Tratatul de la Adrianopole, o comisie compusă din delegaţii Ţării Româneşti, Moldovei, Imperiului Ţarist şi ai Imperiului Otoman a procedat la delimitarea frontierei fluviale dintre Imperiul Otoman şi Ţările Româneşti prin fixarea talvegului existent la acel moment. Evident că fenomenele naturale au contribuit în timp la modificarea acestuia, astfel încât, după Congresul de la Berlin din anul 1878, când s-a hotărât trasarea frontierei terestre dintre ţările riverane Dunării, au avut loc o serie de incidente la frontiera fluvială româno-bulgară, fiind evidenţiată în acest context importanţa strategică şi economică a ostroavelor Dunării.
Cuvinte cheie.
Ostroave, incidente frontaliere, Tratatul de la Adrianopol 1829, Serviciul Geografic al Marelui Stat Major, talveg .
Ostroavele Dunării. Un pretext bulgar pentru instabilitate și animozități bilaterale
La începutul anului 1890, Consulatul General al României de la Sofia transmitea zilnic Ministerului Afacerilor Străine de la București rapoarte în care evidenția demersurile făcute pe lângă guvernul bulgar cu privire la desele treceri ilegale ale bulgarilor în ostroavele atribuite României pentru a tăia pomii existenți pe suprafața acestora și a prăda tot ce avea o conotație economică, motivând că acestea, în funcție de schimbarea cursului Dunării, aparțineau teritoriul bulgar. Din discuțiile purtate cu reprezentanții diplomatici ai guvernului bulgar se impunea realizarea unei hărți fluviale a Dunării între Vidin și Silistra pentru a evidenția atât ostroavele românești, cât și cele bulgărești. În cele din urmă, la 4 martie 1891, Agenția Diplomatică de la Sofia a primit un tabel cu ostroavele și pădurile existente pe suprafața acestora de la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor prin intermediul Ministerului Afacerilor Străine[1].
La 28 noiembrie 1892, același minister al Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor – Secțiunea Silvică – informa Ministerului Afacerilor Străine prin adresa nr. 65418/27 noiembrie 1892, despre raportul șefului Ocolului Silvic Brăila prin care semnala prădarea fondului forestier din ostroavele și bălțile din județ. Conform acestuia, marinarii vaselor navigabile, în special cele cu pânză, devastau pădurile de salcie. Gardienii responsabili cu paza acestora nu puteau riposta în fața numerosului personal navigant de la bordul vaselor. Șeful Ocolului propunea un control mai eficient în porturi din partea agenților căpităniilor în privința provenienței mărfurilor existente pe navele din Bulgaria dar și din alte țări, precum și intervenția Ministerului Afacerilor Externe[2].
Pe parcursul anului 1893 aceste incidente s-au repetat. Prin urmare, Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, Secțiunea Silvică, aducea la cunoștință ministrului afacerilor externe, dispozițiile legale ale art. 31, 34 și 35 din Codicul Silvic care prevedeau concursul oricărui funcționar sau ofițer public în funcție de competențe, pentru prevenirea, constatarea și oprirea infracțiunilor silvice. La scurt timp, Ministerul Afacerilor Străine notifica Comandamentul Flotilei al Dunării despre adresa Ministerului Agriculturii[3]. La 4 martie 1894, Comandamentul Flotilei de la Galați informa prin adresa nr. 10193 Ministerul Afacerilor Străine despre controalele căpităniilor, ca urmare a sesizării venite din partea acestui minister. Astfel, Căpitănia Portului Bechet raporta despre plângerea brigadierului ocolului silvic Murto Craiova cu privire la infracțiunile silvice săvârșite de către șase turci în Ostrovul Vărsariu, care aveau permisiunea să pescuiască în apele române. Îngrijitorul porțiunii șenalului de la Gura Ignatului până la Capul Drăgsinului de Jos i-a prins pe pădurarii Ilie Grigorie Știrbu și Gligore N. Roșca cu patru care încărcate cu pari tăiați din Gura Ignatului, fapt pentru care a sesizat Căpitănia Portului Bechet[4].
La 20 mai 1894 Ministerul Afacerilor Străine notifica Comandamentul Flotilei cu privire la adresa Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor care făcea referiri la petiția lui Osman Husein din Rahova (Bulgaria) cu privire la exploatarea de către locuitorii comunelor bulgare din apropierea malului Dunării a ostroavelor care aparțineau de drept statului român. Astfel, acesta menționa ostrovul „Ada” sau Pirgos de la Rusciuc, ostrovul Taban de la Giurgiu, Paraschiva de la Turtucaia, ostrovul Cavanlâeh de la Rusciuc, ostrovul Adasi de la Siștov și ostroavele mici aflate în apropierea ostroavelor Taban și Pirgos. Ca urmare a investigațiilor făcute de reprezentanții Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor s-a constatat că ostrovul Ada situat la patru ore de la Rusciuc și ostrovul Taban situat la patru ore de Giurgiu nu existau. Ostrovul Ada aparținea Bulgariei. Ostrovul Kossi avea o suprafață de 25 de hectare și era amplasat în mijlocul Dunării între două ramificații de egală lățime, navigația desfăsurându-se numai pe partea României. Ostrovul Parachiva (deosebit de ostrovul Paraschiva care se află în posesia statului român) situat în dreptul satului bulgar Popina avea o suprafață de 40 hectare, fiind poziționat în mijlocul Dunării între două ramificații. Partea românească a fost erodată pe parcursul ultimilor 5 ani, fapt pentru care navigația era posibilă dinspre partea bulgară unde adâncimea fluviului permitea trecerea vaselor[5].
Contribuția Serviciului Geografic al Marelui Stat Major la alcătuirea unei hărți a Dunării
Pentru reprezentanții Ministerului Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor era foarte dificil să impună respectarea prevederilor silvice, în special pe timpul iernii când gheața care se forma între aceste ostroavele, facilita accesul pe teritoriul acestora și astfel posibilitatea de a fura lemne, deoarece unele dintre aceste ostroave sufereau modificări permanente care modifica linia graniței stabilite pe talvegul fluviului Dunărea. Existau constatări ale unor fapte prevăzute în codul silvic însă pentru a evita orice neînțelegere, Secțiunea Silvică a ministerului solicita din partea Comandamentului Flotilei o hartă cu ostroavele și insulele aflate în apropierea acestora[6]. Mai mult decât atât, linia frontierei fluviale dintre România și statele riverane suferise modificări semnificative față de limitele stabilite prin Tratatul de la Adrianopol din anul 1829, fapt pentru care se impunea o discuție cu privire la noile realități din teren. Schimbările geologice și depunerea aluviunilor care influențau linia frontierei fluviale erau factorii principali ai neînțelegerilor și nerespectării prevederilor Codului silvic român și a regimului pescuitului pe Dunăre[7].
Cu privire la acest aspect, o hartă conformă cu modificările apărute după anul 1829, an în care Marele Stat Major Rus a realizat o hartă a fluviului Dunărea și ostroavelor existente, ministrul afacerilor străine aducea la cunoștință omologului său de la Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor în vara anului 1894 că, Inspectoratul Porturilor a primit ordin de la Comandamentul Flotilei ca împreună cu personalul tehnic și agenții silvici din partea ministerului agriculturii să realizeze această hartă mergând pe teren și constatând modificările apărute. Au fost făcute demersuri cu privire la acest aspect și la Departamentul Lucrărilor Publice și Ministerul de Război pentru o contribuție la efortul topografic al realizării hărții, care la final trebuia supusă verificării unei comisii mixte formate din reprezentanții statelor riverane, pentru a definitiva linia frontierei fluviale[8].
La 7 iulie 1894, ministrul afacerilor străine a primit un răspuns din partea Ministerului Lucrărilor Publice, Divizia II-a, Biroul Porturilor adresa nr. 10385, prin care solicita amânarea unui asemenea demers complex, din cauza lipsei temporare a directorului serviciului cadastral hidraulic care era plecat la un congres de navigație interioară, care avea loc la Haga. Insistând în demersul său, ministrul afacerilor străine a revenit în luna septembrie cu rugămintea ca la reîntoarcerea reprezentantului serviciului cadastral hidraulic să fie analizată propunerea privind realizarea hărții. La 7 octombrie 1894, Ministerului Lucrărilor Publice, Divizia II-a, Biroul Porturilor, notifica Ministerul Afacerilor Străine prin adresa nr. 15723 că Serviciul Cadastral Hidraulic se ocupa deja cu studiile și lucrările specifice efectuării unei hărți hidrografice ale Dunării, precum și cu lucrările de nivel de la Galați până în apropiere de Călărași, fiind ridicate în dreptul porturilor principale profile și curbele de nivel. Activitatea Ministerului Lucrărilor Publice urma să fie susținută de lucrările efectuate de Serviciul Geografic al Statului Major și acela al Comandamentului Flotilei în funcție de ritmul acestor instituții și deciziile luate de conducătorii acestora. Pentru a primi sprijin, Ministerul Lucrărilor Publice a făcut demersurile necesare pe lângă Ministerul de Război[9]. Pentru a simplifica procedura colaborării interinstituționale, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, Secțiunea Silvică propunea Ministerului Afacerilor Străine la 3 octombrie 1894, cu adresa 67922, ca toate informațiile necesare să fie transmise șefilor de circumscripție silvică pentru a facilita accesul rapid la datele și faptele constatate în teren. Cu privire la acest ultim aspect, a fost informat și Comandamentul Flotilei[10].
La 9 noiembrie 1894, Ministerul de Război notifica Ministerul Afacerilor Străine cu adresa nr. 3016 că cercetarea topografică a cursului Dunării a început în anul 1894, având punctul de pornire la Brăila. Cu acest prilej, Serviciul Geografic al Marelui Stat Major avea misiunea de a redacta harta țării, urmărind cu atenție lucrările topografice care se executau la Dunăre[11]. Aproape două luni mai târziu, la 3 ianuarie 1895, Ministerul Agriculturii, Industriei, Comerțului și Domeniilor, Secțiunea Silvică informa Ministerul Afacerilor Străine că atât inspectoratele regionale silvice, cât și șefii circumscripțiilor care administrau ostroavele românești de la Dunăre au fost instruiți să acorde tot sprijinul reprezentanților Comandamentului Flotilei și Inspectoratului Porturilor, pentru stabilirea și identificarea acestora și a insulelor existente[12].
La 28 martie 1895, Ministerul de Război, Marele Stat-Major, Secția III notifica Ministerul Afacerilor Străine în legătură cu faptul că lucrările de-a lungul Dunării începute de ofițeri operatori din această secție, necesita prezența acestora pe teritoriul Principatului bulgar, fapt pentru care se solicita intervenția ministerului pe lângă guvernul bulgar pentru a permite acestor ofițeri să monteze semnele geodezice și topografice. Se mai cerea acceptul staționării acestor ofițeri, respectiv colonelul Brătianu Constantin – Directorul lucrărilor, maiorul Gărdescu Ion – șeful lucrărilor geodezice, operatorilor locotenenți Scărlătescu Gh., Verescu Theodor, Graur Alexandru, precum și a bastimentului România cu întregul personal militar, pe malul și în apele Dunării între Rustiuc și Silistra[13].
Cu privire la aceste aspecte, Agenția Diplomatică de la Sofia a făcut demersurile pe lângă guvernul bulgar primind în luna aprilie 1895 de la Ministerul Afacerilor Străine bulgar avizele necesare realizării lucrărilor topografice. Erau acreditați ofițerii români precum și echipajul navei românești pentru staționarea în apele și teritoriul riveran bulgar[14]. La scurt timp însă, maiorul Gărdescu Ion îi comunica telegrafic colonelului Brătianu Constantin că autoritățile bulgare de la Turtucaia nu îi permiteau staționarea pe teritoriul vecinului de la sud. Cu toate acestea, lucrările topografice continuau pe malul românesc al Dunării[15].
La 26 septembrie 1895, comandantul Flotilei, generalul Ioan Murgescu îi comunica ministrului afacerilor străine cu adresa nr. 6434 că a fost întocmit un memoriu asupra studiului ostroavelor române de la Dunăre, cinci procese-verbale, un tablou comparativ cu ostroavele clasate în ordine naturală începând de la Vercioarova până la Gura Borcei și de la Prut la Mare, precum și trei planuri ale Dunării de Jos. Cu această adresă, generalul Ioan Murgescu restituia tabloul ostroavelor române și cele șapte hărți trimise de Ministerul Afacerilor Străine în luna mai 1895, precum și cele 12 planșe realizate de Statul Major Rus în anul 1830[16].
În luna aprilie 1900, Ministerul de Război, Direcția V-a, Marina, notifica Ministerul Afacerilor Străine cu privire la constatarea comandantului Regimentului nr. 5 Vlasca asupra luării în posesie de către bulgari a ostrovului Covanlâc. Conform procesului-verbal întocmit de acesta la fața locului, „astăzi 27 martie 1900 conform ordinului confidențial al Ministerului de Război nr.1440 din 22 martie 1900, subsemnații însărcinați cu anchetarea posesiunii ostroavelor Covanlâc și Cama am procedat după cum urmează:1) În ziua de 25 martie 1900 subsemnatul însoțit de persoane în etate care cunoșteau îndeaproape aceste localități, m-am transportat cu canoniera Siretul și am făcut descindere în ambele Ostroave, dându-mi-se toate informațiile necesare pentru rezolvarea acestei anchete; 2) În ziua de 26 martie 1900 ne-am transportat pe uscat în comuna Malu care se găsește în fața acestor ostroave, de unde pe lângă observațiile făcute asupra situației lor am luat și informații categorice asupra posesiei acestor ostroave de la oameni bătrâni, care au făcut serviciul de pădurari încă înainte de 1877; 3) Având în vedere cursul Dunării din prezent și configurația actuală a acestor ostroave, harta austriacă din 1853, precum și toate declarațiile persoanelor care ne-au servit a ne da lămuriri în această constatare care ne-au asigurat pe deplin că actualul curs al Dunării și configurația ostroavelor în chestiune sunt în totul după cum se arată în documente anexă; 4) având în vedere și lista ostroavelor de la Ministerul de Domeniu în care se arată anume ostroavele și zăvoaiele ce aparțin statului român precum și toate informațiile culese în această privință rezultă următoarele: a) coada ostrovului Cama arătată pe ambele schițe numită de bulgari Perigos ce o are în posesiune este alipită de un ostrov posesiunea României. Cele două ostroave erau separate printr-un canal navigabil al Dunării chiar după anul 1877. La data verificărilor acestea erau unite fiind evidențiate în timpul apelor mici” [17].
Raportul confidențial referitor la ocuparea ostrovului Covanlâc situat pe malul stâng şi la partea din spate a ostrovului Cama de către cetăţenii bulgar înaintat de locotenentului Boerescu Cesar către Ministerul de Război semnala prezența pe ostrov a unor pescari turci care au primit un permis de pescuit din partea autorităților bulgare de la Rusciuc. În același timp, partea din spatele ostrovului Cama sau Dinul numit de bulgari Pergos era ocupată de turme cu oi. Ciobanii și cele patru persoane care începuseră să construiască o colibă au primit permis tot de la autortităţile bulgare. Din studierea tabelelor cu denumirea ostroavelor primite de la Ministerul Afacerilor Străine şi Ministerul Domeniilor, cei doi ofiţeri nu au găsit menţionarea ostrovului Covanlâc însă, aceştia au remarcat faptul că acest ostrov era prezent pe harta Dunării din 1898 unde figura apropiat de teritoriul României, fiind trecut în lista anului 1898 ca aparținând statului român. Neconcordanța pornea de la procesul-verbal al Inspectoratului Porturilor și Inspectoratul Silvic care menționa că Pergos aparținea Bulgariei, deși cei doi ofiţeri au remarcat faptul că acesta se unise cu insula Cama. Propunerea ofiţerului Boerescu Cesar era ca pentru eliminarea oricăror divergenţe posibile să fie desemnat un reprezentant superior al Ministerului Domeniilor care să facă o nouă recunoaştere a acestor ostroave. După finalizarea acestui demers, se preconiza marcarea limitelor teritoriale prin borne pentru ca regimentul responsabil cu paza frontierei şi lucrătorii silvici să aibă reperele necesare respectării liniei frontaliere româno-bulgare. O delimitare riguroasă şi adaptată modificărilor geologice şi geografice era benefică atât pentru flota românească, cât şi pentru cea bulgară[18].
Pentru clarificarea problemei, la 27 iulie 1900, Ministerul Afacerilor Străine a fost notificat de către Ministerul de Război, Direcția V-a în privința constituirii unei comisii mixte formată dintr-un ofițer de marină și un delegat al Ministerului Domeniilor pentru rezolvarea chestiunilor legate de posesiunea ostroavelor de pe Dunăre, stabilind în același timp, suprafața și producția acestora. Interesantă era propunerea Ministerului de Război în privința despăgubirilor rezonabile a statului care pierdea prin schimbarea talvegului posesiunea respectivelor ostroave. În cazul ostroavelor unite se respecta canalul despărțitor sau dacă canalul dispărea prin depuneri de aluviuni exista posibilitatea delimitării prin borne. Cum însă România avea cele mai vechi și mai mari și bogate ostroave formate la dreapta talvegului Dunării, nu se putea invoca limita talvegului conform listei nominale stabilită la 1830, în conformitate cu tratatul de la Adrianopol. Pentru a nu exista suspiciuni se menționa și participarea unor delegați bulgari care să participe la discuțiile generate de eventualele contestații pentru a putea fi analizate și rezolvate de guvernul român și bulgar în conformitate cu prevederile legilor internaționale. În această privință, a numirii unor delegați bulgari, era necesară intervenția Ministrului Afacerilor Străine[19].
La 10 august 1900, Ministerul de Război, Direcția V-a, Marină i-a delegat pentru studierea ostroavelor de pe Dunăre pe locotenentul comandor Boerescu Cesar din Marina Militară care cunoștea și era la curent cu lucrările topografice și hidrologice executate până la această dată și de locotenentul Stoianivici Constantin a cărui misiune era de a-i ajuta pe membrii comisiei. Cei doi urmau să se prezinte la Ministerul Afacerilor Străine la 14 august 1900. În același timp, Ministerul Domeniilor a fost notificat pentru a-și desemna reprezentanții. Cei doi ofițeri erau remunerați din bugetul Marinei iar materialele necesare erau plătite de Ministerul Domeniilor. Reprezentantul acestui minister, inspectorul silvic Ghehaia, împreună cu ofițerul Boerescu Cesar au finalizat harta ostroavelor Dunării în luna decembrie 1900. La 31 ianuarie 1901 această hartă însoțită de două memorii au fost transmise Ministerului Afacerilor Străine român pentru a începe demersurile necesare unor înțelegeri cu statele vecine riverane Dunării pentru a stabili de comun acord linia frontierei fluviale[20].
Deși se încerca o rezolvare diplomatică a deselor incidente de la frontiera fluvială, la 23 decembrie 1900 trei soldați bulgari de la pichetul nr. 24 au deschis focul asupra unei santinele române de pichetul nr. 5 care voia să oprească un contrabandist bulgar care trecea în mod clandestin în România[21].
În aprilie 1901, supuşii români Beitullah Bechir şi Iusuf Ibrahim au fost ucişi pe teritoriul României de către bulgarii Petcu Dinu și Iordan Ivanoff, care deşi au fost găsiţi vinovaţi în urma anchetei desfăşurate de o comisie mixtă, au primit o pedeapsă de 5 zile închisoare în baza declaraţiilor acestora că cele două victime erau nişte contrabandişti care nu au răspuns somațiilor lor[22].
În primăvara anului 1901, Comandamentul Corpului 2 Armată raporta Ministerului de Război incursiunile locuitorilor bulgari pe ostroavele Gâsca Mare, Gâsca Mică, Cinghina şi Bersina de unde furau lemne. Pentru împediecarea acestor fapte, a fost trimisă în patrulare între Giurgiu şi Turnu-Măgurele, şalupa militară tip „Argeş” care staţiona la Zimnicea. Cu această ocazie, căpitanii porturilor din regiune au primit ordin să solicite navele Marinei Militare de fiecare dată când constată nereguli din partea vecinilor bulgari și sârbi. În sprijinul acestora a fost trimisă șalupa tip „Vedea”, sub comanda sublocotenentului Coandă Gheorghe care staționa la Gruia pentru a executa serviciul de patrulare între Calafat şi Turnu-Severin[23].
Un alt capitol al incidentelor româno-bulgare a fost cel legat de Ostrovul Bujorescu puternic mediatizat de presa vremii pentru că a avut un impact major în deteriorarea relaţiilor bilaterale româno-bulgare, a căror punct culminant a fost transpus în poziționarea asimetrică celor două părţi în timpul războaielor balcanice (1912-1913).
Concluzie
În contextul internaţional al începutului de secol XX, incidentele de la frontiera româno-bulgară au fost mai puţin abordate de istoriografia românească fiind probabil considerate nişte evenimente locale şi fără prea mare importanţă. În opinia mea, aceste atacuri şi animozităţi au arătat o tendinţă a Bulgariei de a crea o stare conflictuală cu vecinii săi, pentru a menţine o presiune specifică unui stat cu aspiraţii expansioniste, fapt confirmat de politica dusă de guvernul bulgar înainte, în timpul şi după evenimentele din Balcani, între 1908-1919.
Deşi demersul meu ştiinţific urmărește în principal cercetarea acestor incidente, atât cât îmi permite spaţiul editorial, în plan secundar vreau să aduc un omagiu ofiţerilor români din cadrul Serviciului Geografic şi Topografic al Marelui Stat Major şi al soldaţilor în termen care s-au jerfit în apărarea frontierei de stat, terestră, maritimă, fluvială şi aeriană.
Bibliografie
A.D. Xenopol. Istoria Românilor din Dacia Traiană. Vol. XI. Istoria politică a Ţărilor Române de la 1822-1848. Ediţia III. – Bucureşti, Editura Cartea Românească,
Berindei, Dan Diplomația românească modernă, București, Editura Albatros, 1995.
Ciachir, Nicolae Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, București, Editura Oscar Print, 1997.
* Articol publicat în revista „Gândirea militară românească”, pentru care dr. în științe militare Daniel Silviu Niculae a fost distins cu „Premiul special” de către generalul Gheorghiță Vlad, șeful Statului Major Apărării, din cadrul Ministerului Apărării Naționale.
* Foto: arhiva personală dr. Daniel Silviu Niculae
[1] Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (an continuare A.M.A.E.) Fond Problema 52, Volumul 1 Incidente de frontieră cu Bulgaria, f.n.
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Ibidem
[6] Ibidem
[7] Ibidem
[8] Ibidem
[9] Ibidem
[10] Ibidem
[11] Ibidem
[12] Ibidem
[13] Ibidem
[14] Ibidem
[15] Ibidem
[16] Ibidem
[17] Ibidem
[18] Ibidem
[19] Ibidem
[20] Ibidem
[21] Ibidem
[22] Ibidem
[23] Ibidem
[1] Doctor în ştiinţe militare, Vicepreşedinte Asociaţia Istorică „Dimitrie Cantemir” – ASIC; danielniculaie@yahoo.com.
