Poet, jurnalist și membru al Uniunii Scriitorilor din Moscova, Vyacheslav Samoshkin este o personalitate complexă, care a reușit să surprindă multe momente importante din istoria României și Rusiei, fie ca jurnalist, fie ca poet ori pur și simplu prin hazardul de moment al vieții. Este un interviu-eveniment, pe care Revista Semne alese îl prezintă integral, atât video, cât și transcrierea acestuia.
Atunci când vorbește, limbajul domnului Samoshkin are o patină a timpului cu accente rusești, ce oferă o frumusețe aparte interviului. Personaj extrem de interesant, martor ocular al reconstrucției Rusiei după al Doilea Război Mondial, prin întâmplările din viața sa și complexitatea situațiilor în care s-a aflat, captează interesul cititorilor prin profunzimea mesajelor din poemele sale, scrise atât în limba rusă, cât și în limba română.
„Dacă numărăm anii cât am stat în România, pot spune că România este viața mea! Dacă vorbim despre poezie, România îmi dă și cu frumusețile ei, și cu evenimentele ei, este materia primară a poeziilor mele dedicate Rusiei. Aici e o transformare ciudată.”, mărturisește Vyacheslav Samoshkin.
Momentul Revoluției din Decembrie 1989, prin ochii jurnalistului Samoshkin
Domnia sa ne vorbește deschis despre cum a trăit și simțit pe propria-i piele greutățile Rusiei după al Doilea Război Mondial ori impresiile sale despre Revoluția din decembrie 1989 din România, relatând și concluziile trase în urma propriilor investigații jurnalistice, căci era în acea perioadă șeful Biroului RIA Novosti din București.
„Când stăteam atunci, la ora 9 seara, în piață, eu mi-am dat seama că nu degeaba am ales eu această meserie de ziarist. Atunci, la ora 9 seara, când toată lumea a scandat <<Jos Ceaușescu!>> sau <<Noi vrem guvernul democratic!>> și când a început să cânte <<Deșteaptă-te române>>, eu atunci mi-am dat sema că nu degeaba eu am ales profesia de ziarist, nu degeaba am venit eu România (…) dar să vezi cu ochii tăi cum se face istoria, adică în ochii tăi, este un mare lucru, adică atunci mi-am dat seama că n-am greșit eu că am ales această meserie de ziarist”, afirmă în interviul acordat Vyacheslav Samoshkin.
De ce a ales România, de ce limba română, ce scriitori apreciază în mod special, care au fost momentele de cumpănă din viața sa de jurnalist, sunt doar câteva întrebări la care jurnalistul rus oferă răspunsuri cu informații neașteptate.
„Poștașul nocturn” este o confesiune a universului poetic
Ce ar putea avea în comun marele sculptor român Constantin Brâncuși, ce a revoluționat viziunea plastică în sculptura contemporană, romancierul și dizidentul anticomunist rus Aleksandr Isaievici Soljenițîn și fondatorul picturii române moderne Nicolae Grigorescu? Poemele dedicate acestora de Vyacheslav Samoshkin, scrise atât în limba rusă, cât și în limba română. Ele se regăsec în volumul său de poezii, intitulat „Poștașul nocturn”.
Limbajul poetic al lui Samoshkin este profund, inspirat din viața împărțită printre călătoriile din Rusia distrusă de al Doilea Război Mondial – cu vicisitudinile sale, dar cu tumultul unei țări cuprinse de febra reconstrucției și cu întinderile sale nesfârșite –, dar și prin venirea sa într-o țară străină, România, care i-a devenit leagăn și i-a oferit împlinirea unei vieți profesionale. Chiar autorul concluzionează în interviu că: „Asta a fost steaua mea. Soarta!”.
În prefața cărții „Poștașul nocturn”, scrisă de Dinu Moraru, autorul remarcă „pendularea între tragismul însingurării și nevoia de confesiune” a universului poetic.
„Poet prin excelență citadin, Vyacheslav Samoshkin își amintește cu nostalgie de orașul natal <<cu nume bolșevic>>, care și-a pus amprenta asupra întregii lui vieți – <<Arhitectura sufletului meu/ e-a străzilor lui prelungire>> -, descrie cu delicatețe nerăbdarea de a întâlni fata dragă – <<ochii mei înverzesc semaforul>>-, identifică în tristețea unei toamne destinul unei iubiri trecute – <<era acea toamnă/ nu un anotimp, ci/ soarta noastră doamnă>> -, suferă alături de femeile care plâng noaptea, cu hohote înăbușite, <<viețile nenăscute ori ucise/ în disperate pântece de mamă>>…”, remarcă scriitorul Dinu Moraru, care spune despre acesta că este „un poet la răscruce de veacuri”.
Interviul a fost realizat la Ceainăria Infinitea, o locație cochetă din cartierul Cotroceni, un loc unde atmosfera din perioada interbelică se îmbină perfect cu prezentul, unde gustul și rafinamentul pot surprinde plăcut și cele mai pretențioase gusturi. Ceainăria Infinitea a fost locația ideală pentru interviul nostru, unde canapelele, măsuțele frumos fasonate și toate celealte elemente decorative ne-au oferit o atmosferă caldă și plăcută, ce ne-a purtat în călătoria unor amintiri speciale.
Redăm mai jos transcrierea interviului:
Bună ziua! Ne aflăm la Ceainăria Infinitea, din cartierul Cotroceni. Domnule Samoshkin sunteți poet și ziarist rus, dar și membru al Uniunii Scriitorilor din Moscova. Nu vă ascund faptul că sunteți un personaj extrem de interesant pentru orice jurnalist român care ar dori să vă intervieveze. Știți de ce? O să vă dezvălui pe parcursul interviului, cu întrebările pe care vi le adresez motivele mele, dar acum, aș dori să îmi spuneți – pentru că am citit în cartea dumneavostră „Poștașul nocturn” că sunteți născut în regiunea Penza, din Rusia – câte ceva despre locurile natale și de unde aveți această pasiune pentru poezie și pentru scris în general.
Vyacheslav Samoshkin: Buna ziua! Mă bucur să mă aflu aici, în această atmosferă plăcută, pentru revista dumneavoastră. Ați spus că este ceva interesant, în orice caz, eu nu simt acest lucru, că sunt interesant, dar întrebarea dumneavoastră e foarte importantă. Se referă direct la ceea ce a urmat în viața mea ca ziarist, ca poet în primul rând. Într-adevăr, copilăria mea a fost plină de călătorii. În ce sens? Tatăl meu a lucrat la o organizație care a construit șosele, după război. Acest lucru a însemnat faptul că noi ne mutam pemanent. Adică un an de zile stăteam într-un loc, apoi ne mutam… În condiții destul de severe. Iarna de pildă, într-un vagon aș zice, nu chiar marfar, un marfar adaptat cândva de prim-ministrul din perioada țaristă, pentru că țara este mare și aveam nevoie de aceste deplasări pentru grupuri mari de oameni. Ne deplasam toată viața. M-am născut în regiunea Penza, este în zona Volgăi, dar nu prea țin minte. Acolo tatăl meu construia șoseaua Moscova-Kuibîşev, Samara, de astăzi. La Kuibîşev, Samara de astăzi, s-a refugiat cândva guvernul sovietic, în afară de Stalin, în timpul ocupației germane, când ei s-au apropiat de Moscova și marele staff al guvernului a plecat acolo. Pe urmă ne-am mutat în regiunea Kursk, orașul Oboiani, adică locul unde cu câțiva ani în urmă avuse loc bătălia aceea de tancuri, bătălia de la Kursk – Kurskaia bitva -. În acest oraș, tancurile au stat chiar pe stradă, după câțiva ani de război erau în câmpie tancuri, încă nu erau „măturate”, nu erau luate. Deci, aceste peisaje pe care le-am văzut eu prin geamul de vagon, aceste spații întinse, mari, frumusețea naturii și viața foarte plină care era atunci, această copilărie când omul se formează …, am avut impresii foarte multe. Și când am plecat de acolo în Donbass aveam 5 ani, am stat în Donbass, tot un an și ceva, tot în zona unde a fost război. Era un sat, țin minte, unde am stat noi cu chirie câteva luni, jumătate din sat era distrus, la pământ. Acolo era un fel de colină, un punct strategic pentru armata germană și rusă, în contextul bătăliei de la Stalingrad, Cotul Donului. Pe urmă am plecat mai aproape de Moscova; în cazul regiunii Kursk se construia șoseaua Moscova – Simferopol; trecea de la Moscova strict spre sud. Ne-am mutat în Donbass, se construia șoseaua Harkov – Rostov-pe-Don și bineînțeles, v-am spus, bogăție de impresii. De pildă, în regiunea Kursk, când am început eu să-mi aduc aminte, era legat de acest orășel Oboiani și, acolo, se aflau încă cei care construiau, fizic, aceste șosele, adică prizonierii militari nemți.
Deci războiul încă nu se terminase?
Vyacheslav Samoshkin: S-a terminat de cinci ani, dar acești prizonieri de război germani încă lucrau. Erau încă în Uniunea Sovietică și chiar am fost martor ocular când două garnituri de tren, de la stația din Oboiani, cu prizonierii germani plecau spre Germania. Adică s-a terminat prizonieratul lor și am fost cu mama și cu fratele și sora la stație și am văzut această scenă…, am cunoscut pe câțiva nemți, care ne-au ajutat cu ceva – am stat cu chirie la gazdă – și ei veneau uneori la noi să repare dușumeaua sau ceva în curte, adică se deplasau ușor, fără convoi, fără nimic. Unde să fugă din Rusia? Din Rusia nu prea se fuge. Dar când noi ne-am mutat în Donbass, forță de muncă tot era, cei de la lagăr, de data aceasta din gulagul sovietic, adică deținuții din gulagul sovietic. Ei au fost principala forță de muncă la construcția șoselei. Și faptul că șoseaua se construia acolo, după o lună-două, a apărut și așa-zisul orășel militar, unde au stat și familiile părții civile, adică ale tehnicienilor, ale mecanicilor… Tatăl meu a fost mecanic principal și răspundea de starea tehnică a unei coloane de mașini, de camioane; 100 de mașini alcătuiau o coloană. Și era o bază auto care asigura transportul materialelor ș.a.m.d. Aici era orășelul nostru militar, cu niște barăci destul de calde și am avut o cameră mare noi, o familie de cinci oameni. Totuși, am stat în aceste condiții modeste și nu prea erau atunci la magazin nici alimente cum trebuie. Mama, faptul că ea a afăcut agronomie și în tot timpul războiului a lucrat la colhoz, a fost agronom și știa foarte bine cum se îngrijesc animalele. Am avut noi o vacă lângă casă, am avut noi, pentru copii, lactate. Uitați: aici era orășelul nostru militar, locuințe, aici trecea șoseaua în construcție, fostul șantier, peste ea era o fabrică de prefabricate, făcea asfalt, mai departe era „gulagul”, lagărul cu prizonieri. Este o poezie a mea aici (n.n.: arată spre o carte); când eu scriu despre acest lagăr, nu știu cum a reușit domnul Covaci să traducă, dar poezia în general nu este prea traductibilă, și acolo chiar există imaginea acestui lagăr cu sârmă ghimpată și din lagăr iese un fel de pârâu, un șuvoi murdar, cu reziduurile de la lagăr și acest pârâu intră în râuleț, care se varsă într-un fel de iaz, un mic lac. În acest lac, noi ne-am scăldat, băieții și eu scriu în poezie că, aflându-ne în apă, nici nu suspectam faptul că acea substanță sinistră venită din lagăr ne învăluia corpurile, și eu zic că, uite, acest spirit al nelibertății ne-a pătruns foarte adânc în piele, dar, zic, creșteam împreună cu poporul și scăpam de această urâțenie… împreună cu poporul meu.
Deci dumneavoastră ați fost, fără să vreți, un martor al reconstrucției Rusiei.
Vyacheslav Samoshkin: Da, sigur că da. Pe de o parte este realitatea crudă cu „gulagul” acela, dar în același timp aceste case, aceste șosele trebuie reconstruite sau construite de la zero și totul mergea împreună…
Și toate acestea și-au pus amprenta și se vede foarte bine asupra poeziei dumneavostră.
Vyacheslav Samoshkin: Da, cum scria Goethe în „Poezie și adevăr”, cum se naște poezia din viață, adică „Dichtung und Wahrheit” scria el, o carte întreagă. Deci, el explică chiar luând poezie cu poezie cum s-a născut poezia cutare, din ce a venit și așa mai departe. Continuând, tot ca să demonstrez cum aceste impresii din copilărie au intrat pe urmă în poeziile mele, unde eu regândesc istoria țării mele, inclusiv războiul. De pildă, victoria asupra Germaniei naziste, prin filme pe care noi le-am văzut, prin aceste mărturii vii, dovezi ale războiului pe care le întâlneai peste tot și într-o poezie care a fost publicată anul trecut pe prima pagină a săptămânalului „Literaturnaia Rossia”. Acolo este o imagine cu o sală cinematografică dintr-un sat, unde eu stăteam în sală împreună cu ceilalți și văzând acest film ca și când și eu am ajuns la Berlin. Filmul se numea „Căderea Berlinului”. Eu am ajuns la Berlin și fericirea victoriei a trecut prin sufletul meu ca un tanc. Și această imagine poetică unora li s-a părut exagerată. La o reuniune literară din Moscova, când recitam această poezie, cineva m-a întrebat dacă n-am exagerat eu cu tancul. Eu i-am spus: „Uitați care este situația. Chiar stând în sala aceea, dar cum stând? Filmul a fost atât de popular că toate locurile din sală – într-un sat, într-un club – erau ocupate și chiar pe podea nu puteai să stai. Și noi copiii, ce făceam? Intram pe scenă și ne așezam în spatele ecranului și am văzut acest film invers, adică aceste raze de la aparatul cinematografic, de la proiector, treceau prin ecran și treceau și prin noi. Adică, tancul trecea prin sufletul meu. V-am convins?” Este crezul meu artistic, că nu poți să te inspiri din cărți. Cărțile trebuie să le citești și asta îți crează o bază de cunoștințe, dar poezia adevărată vine numai chiar din viață, din ea, nemijlocit. De aceea, când noi stăteam atunci în Donbass, lângă acel șantier, cu construcția șoselei, mirosul gudronului plutea în aer. Eu văd așa, că poezia adevărată trebuie să miroasă a gudron, e o exagerare, dar ideea este clară, nu?
Foarte clar.
Vyacheslav Samoshkin: Sau, odată am zis într-un interviu că poezia trebuie să miroasă a păcură, pentru că și păcura este un fel de martor al vieții adevărate.
V-am zis că sunteți un personaj interesant, nu m-ați crezut! O să vă conving că sunteți!
Pentru că sunteți un poet rus, știți cu cine am tendința, uneori, să vă asemăn versul? Cu cel al lui Alexandr Sergheevici Pușkin. Când am citit poezia dumneavoastră „La sicriul Rusiei” mi-am amintit fără să vreau de câteva versuri din poezia „Libertatea” lui Pușkin, care spunea așa: „Oriunde ochii mi-i arunc/ Văd pretutindeni bice, fiare,/ Văd al robiei plânset lung/ Și rușinoase legi murdare”. Amândoi deplângeți soarta Rusiei. Eu nu vreau să intrăm pe tărâmul politic, dar știți ce vreau să vă întreb? Ce înseamnă patriotismul pentru dumneavoastră?
Vyacheslav Samoshkin: Este ceva care este atât de firesc, ca aerul cu care noi respirăm. Pentru mine. Adică tot ce e legat de viața ta, de Rusia în primul rând, această conștientizare că ce a făcut Rusia în istorie, ce dimensiune are și aceste lucruri cum se spune, au fost văzute cu ochii tăi și bine-nțeles acest lucru te face, după ce ai văzut și ai studiat istoria țării tale. Bineînțeles că patriotismul este un sentiment care crește cu omul, în mod firesc. Eu zic că acest lucru e valabil și pentru un român, care în parametrii lui a crescut și cu cât mai mult crește, cu cât mai mult află și învață, își prețuiește și iubește patria.
Sunteți jurnalist. Ați urmat cursurile unei facultăți de profil? Vă întreb pentru că în genere ziariștii au cele mai ciudate meserii: ingineri, medici, psihologi, profesori, jurnaliști adevărați cred că – după estimările mele – sunt clar sub 50% dintre cei care publică în ziare.
Vyacheslav Samoshkin: Să știți că atunci când eram tânăr și când am început să fac ziaristica am auzit o părere a unui ziarist profesionist, care mi-a spus că adevărații ziariști sunt tocmai cei care nu sunt ziariști prin educație și prin formare, cei care au o anumită profesie, sunt competenți într-un anumit domeniu și scriu despre asta. Sunt cei mai valoroși ziariști, dar bineînțeles că presa nu se bazează numai pe așa ceva. Se bazează pe viața cotidiană, politică, economie ș.a.m.d. și trebuie să existe și un ziarist profesionit, care se orientează bine. Deși, totuși, fiecare ziarist dintr-un ziar are această specializare.
Dar dumneavoastră, ca profesie de bază, ce sunteți?
Vyacheslav Samoshkin: Eu sunt filolog. Am făcut Facultatea de Filologie de la Universitatea Lomonosov (n.n.: Universitatea de Stat din Moscova M.V. Lomonosov), dar când eram în anul II – III, eu am început să scriu poezii, am publicat câteva poezii și bine-nțeles eu tindeam spre poezie în această profesie. Am văzut că au existat, nu numai eu și prieteni ai mei au văzut că au existat asemenea personalități precum Hemingway care a devenit mare prozator, dar a început ca ziarist. Eu văzând, studiind la Moscova, că nu prea am șanse să colaborez într-un ziar din capitală, să încep ca ziarist de la zero, atunci am ales un ziar raional, de lângă Moscova; adică cu trenul electric, în 20 de minute ajungi acolo, la un ziar raional și am venit acolo cu seviciile mele, ca să…
Cum se numea ziarul?
Vyacheslav Samoshkin: Ziarul se numea așa cum se numeau ziarele de atunci raionale „Steagul comunismului” și prima mea poezie, v-am spus că noi tot ne mutam cu locuința și am ajuns cândva, la punctul terminus, orașul Noghinsk, la 60 de km de Moscova, ca Ploiești, așa. Și acolo am făcut de la prima clasă, la clasa a X-a și liceul. Și acolo, în acest oraș era un ziar care se numea tot „Steagul comunismului” și primele mele poezii au apărut tocmai acolo.
Da, e foarte interesant.
Vyacheslav Samoshkin: Nu contează asta, contează oamenii pe care eu i-am întâlnit acolo. Era redactor-șef la acel ziar Aleksandr Moiseev, era om în vârstă, a trecut prin război, m-a primit cu drag și mi-a dat câteva teme: „Uite, scrie despre asta, despre asta, din orașul unde stai tu”. La școala de seară, du-te acolo, vorbește cu oamenii, cine sunt, de ce sunt acolo, ce vor să facă… Și primul meu material a fost despre această școală de seară. Am scris cinci pagini, au apărut două pagini. Al doilea material, ceva la o uzină, ceva era cu un inventar pentru vânători… Am vorbit cu unul, cu altul, cu șeful de secție, adică ce mi-a cerut șeful, despre viața din acest raion și a apărut deja aproape cât am scris.
Și atunci erați elev încă?
Vyacheslav Samoshkin: Nu, eram student, făceam în paralel. Și la al treilea material am scris despre un magazin, cel mai mare de acolo, era un magazin-alimentară și ce fisuri sunt, ce probleme sunt, pe acolo. Se numea „Luminița” magazinul, sau așa ceva, dar eu am scris că – era iarnă – „Luminița” e cam rece. A fost scos acest fragment din material, adică nu a apărut, cu critică așa…
Prima cenzură.
Vyacheslav Samoshkin: Nu, poate că nici eu nu am prezentat așa cum trebuie. Dacă prezinți cum trebuie, trece. Pe urmă m-am convins. Și când am scris al cincilea material a apărut cu titlul meu, acest Moiseev, n-a schimbat nimic din material și mi-a spus atunci o frază care pentru mine a fost un fel de deviză: „Dacă vei fi dârz și curajos, totul va fi și dacă nu vei fi, nimic nu va fi!” Deci a fost prima mea școală. Și până când am terminat facultatea, câteodată scriam și pentru acel ziar. Când am terminat facultatea trebuia să merg cu repartizarea undeva departe, așa ca profesor de limba și literatura rusă la liceu, pentru doi ani. Dar am fost sfătuit – pentru că eu cu limba română am început, am fost atras și la Asociația de prietenie sovieto-română, unde veneau niște delegații din România – de un profesor cu lecțiile ce se deplasa prin țară, am fost rugat să-i însoțesc și prima mea practică de limba română era cu ei. Și cineva, după ce am susținut teza de diplomă, m-a sfătuit cineva din această Asociație de prietenie să merg cu limba română la Agenția de Presă Novosti. A fost o agenție paralelă; TASS era o agenție oficială, guvernamentală și Agenția Novosti a apărut în timpul dezghețului Hrușcevist, era un fel de agenție obștească, a opiniei publice… Cum se spune? Cine au fost fodatorii: Uniunea Ziariștilor, Uniunea Scriitorilor, Uniunea Compozitorilor, Detașamentul Cosmonauților… Hrușciov a jucat atunci, în democrație, și a vrut să fie și așa ceva. Profilul Agenției Novosti, spre deosebire de TASS, era informația pentru străinătate. A început să publice revista Sputnik – digest al presei sovietice, cu format mai mic -, și pe urmă revistele pentru țări socialiste și capitaliste. A ajuns la 45 de reviste și ziare pentru străinătate, plus asigurarea televiziunilor străine cu subiecte despre Uniunea Sovietică. Se poate spune că era propagandă pentru străinătate, cum a existat și aici pe lângă AGERPRES o redacție a publicațiilor pentru străinătate. Și America are asemenea structuri, și Anglia… De pildă, pentru America era o revistă „Soviet life” frumoasă, pentru India – „Soviet land”-, pentru România – „Aurora” -, se tipărea aici la Arta Grafică. A început să se editeze aceasta în ’66 – ‘67 aici. Eu când am venit la Agenția Novosti, ei când au aflat că eu cunosc limba română, imediat au luat legătura cu universitatea, au aranjat cu repartizarea și n-am mai plecat nicăieri. Când am spus la cadre, la personal, aflând că știu și limba română, uite, completează anchetă se numea, un fel de CV și de luni, la serviciu. Așa a fost. „Da cum la universiate…” „Nu, nu, rezolvăm, nicio problemă!” Și eu am fost nu singur, mai era o doamnă la agenție. Și noi doi am lucrat. Peste câtva timp, am fost desemnat secretarul responsabil pentru revista „Aurora”. Peste un an de zile. Am lucrat la revistă, am învățat să fac revistă și din această revistă am venit în ’76 pentru primul meu mandat în România, de corespondent. Am scris și presă sovietică și m-am ocupat de revista „Aurora” aici. Adică acest ciclu redacțional, editorial, pe partea română: traducerea, am avut traducători și predarea machetei tehnice la Arta Grafică.
Știu că ați fost și șeful Biroului RIA Novosti de aici de la București.
Vyacheslav Samoshkin: Este al doilea meu mandat, în ’89. Am revenit în ’89, în septembrie, cu trei luni înainte de Revoluție… Am simțit așa. Asta e soarta, cum spune prietenul meu Corneliu Vlad. Asta e soarta!
Vreau să revin cu întrebarea cu limba română. De unde limba română?
Vyacheslav Samoshkin: Eu mă formam ca și filolog. Am fost în anul III la filologie, fratele meu a mers pe urmele mele, a fost în anul I și într-o zi noi am văzut la facultate, eram la aceeași facultate – el era pe limbi germano-romanice, eu pe secție de limbă și literatură rusă – și am văzut un anunț că se organizează un cerc de limbă română. Și noi ne-am spus: „Uite, după limba latină, pe care noi am studiat-o în anul I destul de temeinic, hai să ne înscriem aici pentru că este limbă romanică și va fi ușor pentru noi după latină, să învățăm și limba română”. Dar, totuși, eram 10 persoane cei care ne-am înscris și chiar era un fel de a doua limbă străină, sau o limbă facultativă pentru noi. A jucat un rol în viața mea, pentru că a fost solicitată și ziaristica mea a fost canalizată spre România, datorită limbii române. Noi am rămas, n-am abandonat, pentru că am avut noroc că am întâlnit acest cerc de limbă română un entuziast al limbii române: profesorul Iuri Petrovici Zaiuncikovski. Era un om în vârstă, a trecut prin război, a fost pilot și provenea de undeva din sudul Basarabiei cred eu, zona Cetatea Albă. După război, el a absolvit Institutul de translatori militari, cu limba română probabil, traducea și cărți și ne-a molipsit de această pasiune pentru limba română. În practică, studierea limbii române pentru noi, deși fonetica cât de cât era asemnănătoare, dar lexica și gramatica era puțin diferită; și lexic, aceste cuvinte de proveniență slavonă erau ca un fel de capcană pentru noi, pentru că în rusă acest cuvânt astăzi înseamnă una, dar în limba română a rămas acest sens mai vechi, s-a conservat. Ca și în limba bulgară, s-au conservat multe forme arhaice, iar limba bulgară seamănă mai mult cu limba ucraineană, decât cu rusa. Ucraineana este limba rusă veche, din cauza izolării acestui spațiu de restul Rusiei, s-a conservat. Cum se întâmplă de pildă în România, în Maramureș. Din cauza izolării, acolo erau oameni din Imperiul Austriac și s-au conservat niște forme arhaice ale limbii române.
Da, cum sunt la noi anumite regiuni cu dialecte.
Care este redacția dumneavoastră de suflet unde ați lucrat și ați publicat ca jurnalist?
Vyacheslav Samoshkin: Eu am lucrat tot timpul ca ziarist la Agenția Novosti, de la început și când am nimerit aici în calitate de corespondent permanent în ’76 mi-a plăcut foarte mult această activitate. În afară de obligațiile mele legate de revistă, altă obligație era să scriu pentru presa rusă despre România. Și pentru cine anume? De pildă, „Pravda” și „Izvestia” au corespondenți proprii, deci pentru aceste ziare nu am scris, dar restul presei sovietice era acoperit de mine. Îndeosebi când erau niște evenimente, vizite sau Ziua Națională a României, ei tot îmi cereau să scriu. Am scris și pentru „Krasnaia Zvezda”, „Sovetskaia Rossia”, „Komsomolskaia Pravda”, revista „Ogoniok”. La un moment dat, după ce am scris de câteva ori pentru revista „Ogoniok” – era cea mai bună revistă ilustrată sovietică atunci, cu un tiraj de 10 milioane de exemplare, era cea mai bună pentru standardele sovietice, cu niște pagini color – și treptat-treptat, spre sfârșitul șederii mele, am stat șase ani și jumătate aici, undeva în anii ’80 – ’81 – ’82 am devenit colaborator permanent.
Am scris despre industria turismului în România, pagini întregi, o pagină are format mare sau două pagini, am ales aceste teme pentru că în Rusia lumea nu prea știe ce este România. Alegeam de pildă organizația mondială pentru apicultori (n.n.: Federaţia Internaţională a Asociaţiilor de Apicultură), APIMONDIA, iar sediul principal se găsea în România. Era deci un pretext să vorbești și despre APIMONDIA și despre apicultura din România, un atú al României. Sau partea slavă a Uniunii Sovietice a zis că această industrie hotelieră, pregătirea cadrelor pentru restaurante… România mult mai bine s-a plasat aici și bineînțeles, experiența aceasta era interesantă. Am vorbit cu oamenii și la Parc (n.n.: Hotel Parc) era pepiniera principală pentru toată țara. Hotel Parc și în spate era Turist. Și ei au zis că în această industrie model pentru ei sunt spaniolii, dar uneori și bulgarii. În Bulgaria, de pildă, la Paște, anul acesta când am fost acolo, lângă Varna, am ieșit la magazin și mergeam pe șoseaua Varna-Burgas și am văzut mașinile trecând. Absolut toate erau cu numere românești. Când am scris, am ales. Știam că România este o țară teatrală. Alt atú al României, bineînțeles că nu scăpam nicio premieră după o piesă pusă în scenă a lui Cehov sau Arbuzov sau „Anecdotele proviciale” – dramaturgul care a murit la noi – Vampilov, s-a înecat în Baikal, în vârstă de 27 de ani și a fost mare dramaturg; Teatrul Bulandra, sau la Nottara, un regizor tânăr care a pus „Frații Karamavov” sintetizând trei romane ale lui Dostoievski – „Crimă și pedeapsă”, „Frații Karamazov” și „Demonii” -. Foarte interesant, luam aprecieri și de la alți regizori despre spectacol.
La un moment dat, când am scris interviul cu Ion Popescu Gopo – încă un atú al României! – m-am documentat și eu cu niște chestii necesare, nu poți să mergi numai…, principii de ziaristică americană, foarte importante, care sunt la baza ziaristicii de astăzi, și înainte de mă întâni cu Ion Popescu Gopo am citit, am răsfoit tot ce a spus și a scris acest om în ultimii cinci ani. Și am venit la el pregătit foarte bine, iar când a început el discuția cu mine a văzut că eu știu totul despre el. Bineînțeles că omul se deschide, este foarte important să câștigi încrederea interlocutorului. Când am scris, destul de detaliat, cu omulețul lui, cum s-a întâmplat, cum a primit „Creanga de aur” de la Cannes și la sfârșitul anului interviul am fost premiat de revista „Ogoniok”. A fost singura revistă care a avut atunci premiul neoficial, premiul lor și în primul număr din anul următor, la penultima pagină erau publicați toți câștigătorii premiilor „Ogoniok”, erau ceva 20 de oameni, la diferite genuri – caricaturi, reportaj, recenzii teatrale, nu știu ce, ăsta era interviu – și era publicat și portretul meu alături de Cinghiz Aitmatov. Și mai sus Bidstrup, marele caricaturist danez. Scriam niște lucruri chiar exotice pentru Rusia, de pildă cum se petreceau sărbătorile de Crăciun într-un sat, undeva în Moldova, la Târpești, sau la Piatra Neamț. Mai mult, am găsit acolo pe marele maestru care confecționa măștile – Nicolae Popa -, despre el am făcut reportaj și despre cum el a păcălit pe arheologi, a pus un urcior ceva, adânc în pământ, unde săpau ei și l-au găsit… (n.n.: Vyacheslav Samoshkin râde când își amintește) Mi-a povestit acest lucru…, la Târpești. Odată am ajuns și în Maramureș, la Săpânța, unde am vorbit cu Nicolae Stan, cum îi zice, nu țin minte prenumele (n.n.: Stan Ioan Pătraş, țăranul care a creat crucile vesele de la Săpânța), cel care a inventat Cimitirul Vesel. Cu Cimitirul Vesel nu a vrut să publice.
Nu a vrut?
Vyacheslav Samoshkin: Nu a vrut, pentru că în afară de presă, trebuia să scriu și pentru un buletin informativ, asta era obligatoriu o dată pe săptămână, dar ei nu au vrut să publice, dar am dat pentru alții. Eu am întrebat: „De ce?” „Știi, România e politic așa și așa, lumea știe că Ceaușescu ori este așa, ori este așa, adică are totdeauna o părere deosebită…”, adică avea o politică independentă uneori.
Păi și asta era despre Cimitir?
Vyacheslav Samoshkin: Știu, ei zic: „Uite, toată lumea știe că România pentru Uniunea Sovietivă este o țară dificilă și, în plus, are și un Cimitir Vesel!” Cimitir și vesel, adică nu a vrut să râdă lumea… Pe urmă am dat la altă revistă, nu țin minte, tot ilustrată, a publicat liniștit, fără… Asta era semioficială.
Domnule Samoshkin, ce vă place la România, pentru că dumneavoastră sunteți și traducător de poezie și proză românească, ori acest lucru să ajungi să traduci un autor străin este foarte complicat pentru că trebuie să redai sensurile, emoțiile, simbolurile transmise de un scriitor. Și cred că dumneavostră, e clar: v-ați îndrăgostit de România, ați venit aici să vă faceți profesia, v-ați făcut-o o viață întreagă și clar, foarte bine, ce vă place la România? Cum de ați putut să vă deschideți pasiunea asta să ajungeți și traducător?
Vyacheslav Samoshkin: Ce îmi place în România, în primul rând, oamenii. Pentru că oamenii sunt calzi, oamenii sunt deschiși, ca și rușii. Seamănă ca structură sufletească – asta am constatat eu din start – că structura sufletească este asemănătoare, adică nu seamănă cu nemții sau polonezii, care sunt altfel. Aici un mare rol a fost jucat de ortodoxie, această apropiere, pentru că și sărbătorile religioase sunt la fel: Sfântul Andrei, Sfântul Petru ș.a.m.d. Mi-a plăcut faptul că în România sunt respectate mai bine aceste tradiții, adică oamenii cunosc mai bine aceste sărbători și tradiții religioase, decât în Rusia. Rusia a luat-o razna cu comunismul, cu socialismul. A fost o perioadă mai lungă prin care a trecut țara. Deci această căldură omenească, am avut și prieteni foarte mulți. M-am împrietenit cu Laurențiu Ulici, care era ziarist literar, scria la „Contemporanul”, m-am împrietenit mai târziu cu Aurel Dragoș Munteanu. Așa s-a întâmplat că făceam vizite; Agenția Novosti avea aceste vizite permanente cu țări socialiste și cu România la fel: venea Laurențiu Ulici la Moscova, îl însoțeam eu pe linia agenției. Sau veneam eu aici, înainte a veni aici în calitate de corespondent, erau aceste vizite scurte de două săptămâni, de 10 zile. Când veneam la București, el m-a însoțit sau Aurel Dragoș Munteanu, cu care noi am călătorit la Moscova la locul de baștină al lui Andrei Rubliov. În paralel, descopeream literatura română. Marea mea descoperire și o mare surpriză pentru mine a fost descoperirea unui poet ca George Bacovia.
Serios, v-a plăcut Bavovia?
Vyacheslav Samoshkin: Sigur că da! Pentru mine e mult mai interesant, mult mai important, deși și Blaga este un mare poet, dar George Bacovia este un poet al meu, cum se spune. Bineînțeles e un poet foarte dificil de tradus. Eu am tradus câteva poezii…, în această carte de poezii care a apărut la Moscova am inclus și câteva traduceri din limba română. Aici este Gheorghe Pituț, Ion Gheorghe – foarte bun, mi-a plăcut și el -, Nicolae Dragoș și Grigore Arbore. Totdeauna am amânat să traduc și Bacovia, pentru că poate mă simțeam nepregătit ca traducător, dar pe urmă am tradus „Plumb”, „Orașul tot e violet” (n.n.: referire la poezia „Amurg violet”, de George Bacovia), dar știți de ce? La George Bacovia contează foarte mult această concentrație, din punctul de vedere al limbii…, mijloacele de exprimare artistice sunt puține, dar se deschid perspective mari, în primul rând prin sonoritate, sunetul face această minune, ceea ce e foarte greu de tradus, căci prin cuvintele tale din limba rusă pierzi…, e imposibil.
Ce scriitor rus vă place în mod special?
Vyacheslav Samoshkin: Aici se poate vorbi despre poezie și despre proză. Ca poezie, cel mai important pentru mine este Boris Pasternak (n.n.: Boris Leonidovici Pasternak a fost un poet și scriitor evreu rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958). Scriam eu la școală niște poezii pentru mine, dar când eram în vârstă de 17 ani și am citit pentru prima dată poeziile lui Pasternak, până atunci am citit Esenin și mulți alții, dar Pasternak a nimerit la mine. La 17 ani am terminat școala și așteptam intrarea la facultate, dar după școală am făcut un an de matematică, pentru că era anul ’62, când era la modă cucerirea Cosmosului, Sputnik (n.n.: primul satelit artificial din lume, lansat oficial pe 4 octombrie 1957), Gagarin, deci se știa că matematicienii sunt în prima linie. Am avut noroc și cu profesorul nostru la școală, de matematică, n-am mai întâlnit în viața mea așa ceva, un profesor ca el. A avut și el o soartă destul de grea. La noi, perioada comunistă, plus războiul, a afectat aproape fiecare om. El, de pildă, înainte de război se pregătea pentru cariera sa în matematică, dar a început războiul și el a fost la capitularea din Crimeea – când ofițerimea s-a retras, dar soldații au nimerit în prizonierat… foarte mulți – și el a fost în prizonierat acolo, pe urmă lângă Odessa undeva, în lagăre, iar cei care au fost prizonieri, după război, după victorie, erau luați la întrebări și erau iar arestați și exilați. Dar el a reușit să dovedească în ce condiții a fost arestat și și-a păstrat carnetul de soldat al Armatei Roșii, în încălțăminte, cumva. Am cunoscut și alți oameni mai în vârstă ca mine, care au pățit așa ceva și au fost condamnați la ani de lagăr, s-au întors de acolo cu sănătatea la pământ. Dar el, totuși, a reușit să se apere și i s-a interzis – ca de altfel tuturor care au fost în prizonierat – să se întoarcă la Moscova, dar i s-a propus să predea matematică în acest oraș și știți că în anii ’50, când a venit dezghețul Hrușcevist, jumătate din profesorii mei de la școală erau cei care abia s-au întors din lagăre. Inclusiv profesorul de istorie, fost conte, Vladimir Vladislavovici Pekarski, pe care eu l-am vizitat, am fost și la cercul de istorie. În acest oraș provincial am avut noroc că am avut niște profesori de calitate, deci datorită profesorului meu, am făcut un an de matematică, la universitate, dar am văzut ce corifei sunt la facultate, băieții de vârsta mea, care au intrat și au aprofundat matematica, care știau deja niște materii din anul III, IV, algebră topologică, niște teoreme sau… Când am văzut că nu am șanse cu ei, am revenit la oile mele, la filologie. Am dat încă o dată examenele de intrare.
Vă întrebasem ce scriitor rus vă place.
Vyacheslav Samoshkin: Și atunci în această vară când am dat examenul la matematică am descoperit Pasternak. Când eram la matematică am început să scriu poezii și să public în orașul acela. Chiar vin acolo la redacție cu o poezie nouă, sau două și sunt întrebat dacă cunosc pe cineva pe care îl cheamă Parșin. „Eu nu știu, dar de ce întrebați?” „Uite, ne-a scris o scrisoare și ne-a spus că așa poezie trebuie să publicăm, ca Samoshkin!” Reactorul de la ziar a crezut că eu m-am înțeles cu cineva ca să scrie așa… Nu, nici n-am avut timp pentru așa ceva. Pe urmă, când am fost la filologie, am învățat poeziile lui Pasternk aproape pe dinafară. În ceea ce privește poezia, dar în ceea ce privește proza, Ivan Bunin (n.n.: Ivan Alekseievici Bunin, primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1933) a fost descoperit de mine la aceeași vârstă; a apărut un volum mare, de opere culese, inclusiv „Viaţa lui Arseniev” pentru care a el primit Premiul Nobel. Deci, uitați-vă, m-ați întrebat de scriitorii cei mai îndrăgiți de mine și amândoi sunt laureați ai Premiului Nobel, deși atunci nu știam. Despre Pasternak am aflat chiar de la profesorul meu de istorie, fost conte, care mi-a povestit. El i-a invitat – pe cei care au vizitat cercul lui de istorie – într-un sat, unde el petrecea vara, el fiind vânător. Și eu am venit de două ori și mi-a povestit multe chestii despre Pasternak, cum a primit Premiul Nobel… Eu văzând că el ascultă BBC, la ora șase seara, când am venit acasă și eu am început să ascult BBC, ceea ce era foarte interesant pentru mine și edificator, pentru că atunci am auzit prima dată pe Beatles, datorită BBC. Deci, Ivan Bunin care a preluat tradiția de la Tolstoi, de la Cehov și mergând mai departe, a mai fost pentru mine foarte important Andrei Platonov, care din păcate nu a avut o soartă favorabilă lui, puterea sovietică era ca mama vitregă pentru el, dar a fost mult apreciat de Bulgakov, de toată lumea care vedea că el era cel mai mare. Ca artist, Bulgakov a fost mare ca dramaturg, ca prozator însă, Platonov, net, e mult mai sus.
Ați scris o poezie foarte frumoasă! „La moartea lui Soljenițîn” are un mesaj puternic vizual. În ultima strofă, ultimele versuri: „Rusia-l coboară în mormânt/ pe cel ce-a înălțat-o la-nviere”. Mi se pare cutremurător mesajul! Bineînțeles că de la Soljenițîn, mie cel puțin mi-a plăcut, n-am citit foarte mult, dar „Arhipelagul Gulag”, m-a impresionat foarte tare, cu lagărele și munca forțată. Și el a fost laureat al Premiului Nobel prin anii `70, dar știu că „Arhipelagul Gulag” în Rusia s-a publicat foarte târziu, mai întâi în Occident, apoi în timpul lui Gorbaciov, prin 1990. Asta voiam să vă întreb, că am văzut că i-ați dedicat poezia, ce reprezintă pentru dumneavoastră? Vă place Soljenițîn, v-a plăcut în mod special?
Vyacheslav Samoshkin: Da, pentru că, de fapt, mesajul lui, a fost renașterea Rusiei dinainte de Revoluție, adică continuarea acelui drum pe care ea a avut-o înainte de Revoluție și poate că, cu niște corectări, în forma de Revoluție din februarie, fără monarhie, avea toate șansele Rusia să se dezvolte normal, fără bolșevism. El moștenește această tradiție din gândirea rusească din secolul XIX, reprezentată de Dostoievski în primul rând, de această pleiadă de filosofi ruși, Serghei Bulgakov, Lev Șestov, Pavel Florenski, Nikolai Berdiaev, dar și în mare măsură Konstantin Leontiev, mare conservator, care de fapt în timpul puterii bolșevice a fost interzis. Numai la Biblioteca Lenin puteai să găsești așa, aceste ediții dinainte de Revoluție. Deci, Soljenițîn, mesajul lui era acest drum al Rusiei, întrerupt de bolșevism. Datorită lui, am înțeles cine a fost Lenin, pentru că, până atunci, am crezut că Stalin a stricat toată liturghia, cum se spune, dar nu, Stalin a continuat exact așa ce a vrut Lenin, și cu colectivizarea aceasta. De pildă, cu colectivizarea mi-a deschis Soljenițîn ochii asupra istoriei acestea sovietice. Adică prima era cartea „Arhipelagul Gulag” pe care am citit-o și ne-a arătat acest adevăr, că tot ce a scris și a spus și Dostoievski, nu poți să faci o fericire pe pământ, pentru oameni, dacă plânge măcar un copil. Dar altceva am descoperit atunci, ce-am văzut eu în anii din copilărie, gulag și așa mai departe, el arată mecanismul acestui gulag, evoluția acestui gulag, cum a fost în primii ani. De fapt gulag nu a fost inventat de Stalin, a fost inventat de Lenin, a apărut în timpul lui Lenin și atunci CK, cum se spune Cerezvîciainaia Komissia, adică Comisia Extraordinară, deci era germenul, predecesorul NKVD-ului. Am o poezie, scurtă așa. Cum este în Biblie, cum se spune în românește? „La început a fost Cuvântul” și eu zic așa: „La început a fost Cuvântul și acest Cuvânt a fost CK” și asta datorită lui Soljenițîn. El arată cum publică aceasta, în mare parte nerusă care a fost printre bolșevici, cum ei au pus mâna pe Rusia și au stricat-o.
Știu că a și fost expulzat din Rusia, Soljenițîn.
Vyacheslav Samoshkin: Da, în `74 a fost expuzat. Când am vorbit despre Bunin și Platonov, mă refeream la partea artistică. Și Soljenițîn are „Matrionin dvor”, care a urmat „O zi din viața lui Ivan Denisovici”, o mare carte și plus„Matrionin dvor” este despre o bătrână, care stă după război undeva…, într-un sat. Trebuie citită, din punct de vedere artistic aici este el. Și încă câteva povestiri, dar „Arhipelagul Gulag” sau „Două secole împreună”, despre soarta evreilor în Rusia, două volume, este tradusă și în română sau epopeea lui despre Revoluția din Februarie, „Roată roșie”, sau romanul istoric, ele mai mult conțin publicistică, deși de pildă „Primul cerc” sau „Pavilionul Canceroșilor”, toate sunt bune, dar nu sunt la nivelul primelor cărți. Această, cum se spune, faptă eroică de fapt a lui, de a sugera că, Rusia a avut totuși drumul ei în istorie și nu trebuie curmat atunci, trebuie continuat atunci și de fapt în anii `90, el avea și emisiuni la televiziune, în timpul lui Elțîn. Împreună cu colegul meu de la universitate și colegul meu de „smog”, poetul Kublanovski,care s-a împrietenit cu Soljenițîn, după aceea, amândoi s-au întors din străinătate, a plecat și Kublanovski, și ei au avut o serie emisiuni la televiziuni în `96, dar când se apropiau alegerile prezidențiale, unde pozițiile lui Elțîn erau foarte proaste, această emisiune a fost închisă de sus. Vedeți că, cu toată democrația, dar nu-i plăcea, pentru că deranja puterea de atunci.
La un moment dat, în aceste condiții, eu și Corneliu Vlad, prietenul meu, încă un prieten al meu foarte bun, adică în completarea, am fost mulți, am de povestit despre prietenii mei, care de fapt mi-au întărit dragostea pentru România, nu pentru tot ce văd eu aici, bineînțeles, dar în linii mari, adică pentru țara aceasta. Așa. Văzând evoluția puterii în Rusia, atunci în anii `90, noi am complotat cu Corneliu Vlad să facem un demers ca să propunem și promovăm pe Soljenițîn ca viitorul președinte al Rusiei. Asta a fost ideea noastră. Noi chiar am pregătit atunci să vorbim și la televiziunile românești, adică să începem de aici, dar nu știu ce s-a întâmplat atunci. Atunci Elțîn din cauza beției lui, a renunțat singur la putere și a venit pe urmă Putin, deci cumva s-a redresat situația. Cu Putin s-a redresat situația, nici el nu este un Dumnezeu. Dar mesajul lui Soljenițîn, a fost bine acceptat de Putin ca om de stat și ca lider rus, adică multe idei ale lui Sojenițîn au fost preluate, dar nu este un vrăjitor, nu poate el să schimbe situația din economie, adică aici e foarte greu în Rusia. După ce s-a făcut în anii `90 cu această privatizare, prin înșelăciune a oamenilor, adică a fost o chestiune cu totul nedereaptă, când timp de decenii se crea, se forma, se investea, adică tot poporul a investit în această avere și pe urmă…, uite îmi place această avere și o dai unui grup de oameni. Cum adică? Unde este dreptatea socială?
Așa s-a făcut și în România, din păcate! Nu știu care, de la care s-au inspirat.
Vyacheslav Samoshkin: Da, dar acolo erau șmecherii mult mai mari, ca dimensiune, aceste șmecherii care s-au făcut. De pildă, s-au făcut fonduri, unde ei primeau aceste vaucere de privatizare, fiecare a primit un vaucer la noi și puteai să dai la acest fond de investiții voucer-ul tău și peste câțiva ani ești un om bogat. Mulți, mulți, mulți au dat la aceste fonduri, aceste vaucere și pe urmă s-a făcut bancrută, această firmă și nimeni n-a primit nimic, absolut și au pierdut și vaucer-ul tău.
Am să revin la poezia dumneavoastră. Nu numai că scrieți poezii în limba română, dar scrieți și despre simboluri ale României. Am văzut că aveți poezia „Constelația Brâncuși” sau „Car cu boi”, cu referire la celebrul tablou al lui Nicolae Grigorescu, „Carul cu boi”. E clar că și Brâncuși și Grigorescu sunt niște corifei în arta românească, sunt niște repere foarte importante, dar ce v-a plăcut dumneavoastră la ei?
Vyacheslav Samoshkin: De pildă, Brâncuși, pentru mine, este mai mult decât un sculptor român, modernist care a preluat multe chestii din acest avangarndism occidental, european. Pentru mine, acest exemplu, acest demers al lui în artă este mult mai mare decât al unui sculptor român, e un demers artistic atât de mare, care este egal… cum ar fi în cinematografie Andrei Tarkovsky, acolo îl plasez, pe culmile de artă mondială. S-a spus despre Brâncuși că el a împărțit istoria arhitecturii mondiale în două și la mijloc am pus Coloana lui Infinită.
Ce frumos!
Vyacheslav Samoshkin: Am studiat foarte atent, viața lui, creația lui și am văzut că aceleași motive, de pildă pentru Coloana Infinită, el le are din viață, din viața satului românesc. Am fost la baștina lui, la Hobița, ghidul meu a fost profesorul local de la școală, care și el este pasionat de Brâncuși. Am văzut toate lucrurile legate de viață, de copilărie. Am văzut și aceste fotografii, mai curând, când pe un mormânt al unui tânăr sau a unei tinere, în afară de cruce se punea și acest monument mic, de un metru și ceva care tot conținea aceste elemente, deci nu a luat din capul lui, s-a inspirat din tradițiile populare. Tot acest demers genial, adică în loc să sculpteze un portret cu toate detaliile, ideea genială a lui, ca și la Ion Popescu Gopo, a fost simplificarea formelor adică, să-ți sugereze despre ce este vorba, atât. Restul, această transformare, cum e „Pasărea în zbor”, cum ea devine chiar în zbor. În poezie, și la Bacovia și la Brâncuși, sunt niște chestii înrudite între ele. Acest demers atât de genial, nu am alte cuvinte să spun despre Bacovia și Brâncuși, te cucerește, te face să-l percepi pe Brâncuși ca pe al tău, nu contează că e rus sau român, nu contează, este al meu!
Pvestiți-mi dacă puteți un moment limită pe care l-ați trăit dumneavoastră ca ziarist, așa, care v-a pus în dilemă.
Vyacheslav Samoshkin: Nu… Poate că n-am înțeles bine întrebarea, în ce sens limită?
Dacă v-ați aflat vreodată în pericol, dacă vreodată cineva v-a cenzurat materialele, dacă ați avut anumite restricții?
Vyacheslav Samoshkin: Da, da într-adevăr, bineînțeles, nu mai spun că, în timpul Revoluției, trebuia să mă deplasez peste tot și chiar se trăgea, ultima dată se trăgea undeva asupra mea, chiar în noaptea de Revelion, adică 31 decembrie – 1 ianuarie. Când mă întorceam la ora 5 dimineața, de la colegul meu de la „Pravda”, cu care familia mea era deja evacută în Rusia și eu m-am întors la ora 5 acasă, era pe Aleea Alexandru, biroul nostru era acuma sediul Republicii Moldova, sediul ambasadei. Și când ieșeam din mașină, deși s-a liniștit atunci, cineva a tras. Nu știu, nu neapărat asupra mea, dar aceste situații în timpul Revoluției, chiar pe 23 dimineață, când noi toți eram în birou, s-a oprit un TAB la ora 11 și a început să tragă în plin în această vilă, a biroului.
Unde aveați biroul atunci?
Vyacheslav Samoshkin: Aleea Alexandru 40, lângă Ateneul Tineretului. Dar știi ce a fost atunci? Cu 15 minute înainte, această schemă, așa-ziși teroriși, cineva a insistat, a sunat la ușă și mecanicul și șoferul nostru administrator, dl. Leonida Gavrilovici, aveam și un personal românesc dactilografă, traducători și ăsta, care ne-a ajutat foarte mult, dacă el era de acolo… (n.n.: în sensul că era securist), nu m-a deranjat niciodată, nicio problemă, așa era sistemul. El a venit repede la mine și mi-a spus să nu deschidem, să nu deschidem. El a văzut pe cineva, cine a sunat. I s-a părut ceva foarte suspect. Atunci noi am stat cu el, lângă ușa de intrare și ăla a început să forțeze ușa. Pentru că nu a reușit, a început să tragă în broască. Două gloanțe au intrat în perete acolo, unde era scara, sus. Noi n-am deschis și pe urmă, am văzut că a sărit peste gard în curtea noastră, a trecut în spate, acolo unde erau garajele, a sărit pe garaj și a dispărut în direcția Spitalului Parhon. Peste 15 minute, vine acest TAB, și cei de la Organizația Maritimă Rusească și acolo era Convenția de la Dunăre, adică peste o casă, instituția sovietică și ne-a povestit o doamnă, secretara de acolo a văzut prin geam și a sunat-o pe soția mea: „Uite că s-a oprit TAB-ul și întoarce turela spre voi, fugiți undeva jos!” Bineînțeles, noi toți cu Leonida, cu doi corespondenți care au venit noaptea din Bulgaria, noi toți am fugit jos și a început această canonadă. El a tras de câteva ori peste fațadă, nu a tras ca să omoare pe cineva, a făcut câteva rafale și s-a oprit. A nimerit un glonț, sus unde era aparatul telex, la etajul doi. Era o mansardă sus și bineînțeles a trecut prin pervaz, a lovit. Glonțul, sănătos, așa, zdravăn, de la mitraliera aceea, a nimerit în perete, a scos o bucată de piatră și când am venit noi, când s-a liniștit totul, totul era acoperit cu un praf alb. Noi n-am găsit acest glonț, nu s-a deformat nimic. Am găsit peste o lună în alt colț. Știți care este schema aici?! Acest necunoscut, trebuia să intre la noi, trebuia să ia poziție de sus și să înceapă să tragă, așa la întâmplare, în zonă, să facă acest spectacol că există teroriști. Cei de la Armată, erau conduși de la același centru și cei care erau teroriști și cei de la Armată. Echipajul de la TAB, primea informații că „la ora 11 să fiți în zonă, acolo, că avem suspiciune că există teroriști!” Echipajul tancului nu știa că nu este terorist adevărat, știau că este terorist el și a venit acolo. Deci care era scenariul? Echipajul de la TAB a primit ordin că, uite după suspiciunile lor, în această clădire, există teroriști, și ei trebuiau să existe, că trebuia să intre la noi și să deschidă foc de sus, la ora 11. Dar la ora 11, el n-a intrat, n-a reușit și ăștia care au venit, văzând că nimeni nu trage, au vrut să provoace, probabil, și au dat de trei ori, trei rafale peste fațadă, așa. Iar tăcere, și au plecat. De ce vă povestesc? Aceeași schemă s-a întâmplat în alte locuri, la fel. Adică de ce știu eu, la Piața de Gaulle, fosta Piață Aviatorilor, acolo este un bloc de locuințe, a celor care au lucrat la reprezentanța comercială sovietică. Același lucru, acolo e clădire mare, lângă Televiziune, au încercat să pătrundă un grup de oameni înarmați, tot deghizați în civil, dar tot erau din armată, aceste trupe speciale, așa, și ei au reușit să intre. Dar n-au vrut să facă victime, au vrut să facă spectacol, că există teroriști și toți sovieticii care erau acolo în apartamentele lor, au fost rugați politicos să coboare la subsol. După ce s-a retras toată lumea, ei au început de sus să tragă în direcția Televiziunii. La început, cineva n-a vrut să le dea drumu` să intre ei, dar au reușit cumva. Acolo s-a reușit, la noi nu. După, au venit niște TAB-uri și au făcut zob, dacă țineți minte, din această clădire. Acolo a fost rănit numai un singur om, sovietic, pe care îl cunosc, pe urmă a lucrat la Lukoil. Belov îl cheamă. De ce? Pentru că i s-a interzis să iasă de acolo, un timp, din clădire. Dar el a vrut să vadă dacă mașina lui personală este întreagă. Când a mers acolo, (în parcare) un glonț l-a nimerit în mână. Pe urmă, pentru faptul că am stat în timpul Revoluției, am făcut ancheta mea, cercetarea mea, am vorbit cu unul, cu altul, și s-a făcut acest tablou cu teroriștii, versiunea cea mai verosimilă. Pe urmă, dl. Dan Voinea, fost procuror militar, spune exact cum spun și eu. M-am liniștit, am scris în „Izvestia” și în altă parte, cu aceste detalii, discuțiile cu diferiți oameni. De pildă, cu unul care a făcut serviciul în Securitate, era un tehnician ceva, nu precizez, dar în momentul în care Armata a preluat conducerea asupra Securității, el a fost trimis la un apartament, secret, al lor, conspirativ, să intre acolo cu arma (n.n.: a primit ordin): „Culcă-te pe balcon și tragi în gaura de scurgere, numai tragi de câteva ori și gata!” Bineînțeles a început să tragă acolo, au venit TAB-urile, au început să tragă și în această situație au murit și oameni. Înțelegeți?
Altă chestiune din zona Televiziunii văzută cu ochii mei. Undeva pe 24, parcă, acolo era un drum spre Televiziune, și venea lumea spre Televiziune, de la Bd. Aviatorilor, spre Pangratti. Eu am stat cu doi corespondenți veniți din Belgrad, tot veneau și stăteau la mine și la un moment dat, unul dintre ei, culmea, a venit din Belgrad, a vrut să filmeze Revoluția română, dar zic:
„Unde e camera ta?”
„Uite, iau de la Televiziunea Română.”
„Domne, zic, Televiziunea Română poate dacă au două camere, nu-ți dau niciuna.”
„Nu, de ce?”
„Eu zic, nici nu sun acolo, nici nu nu vorbesc cu nimeni!”
„Eu mă duc singur acolo!” și a plecat.
Noi, cu un alt coleg, șeful biroului din Belgrad, stăteam și-l așteptam. Atunci, la un moment dat, acolo era un spațiu îngrădit, cu o vilă în fund, de la această vilă a început să tragă cineva. Imediat au apărut soldații, adică s-a culcat, atuncea a căzut prima zăpadă, prima zăpadă și a început să tragă în vilă. Ăștia răspund. Ei trag. Noi, cu Sașa Slabînko, ne mirăm și bineînțeles toată lumea, și el fiind militar așa, mai mult decât mine, imediat ne-a spus: „La pământ!”. Și toată lumea, adică la pământ. Acolo, unde e gardul, are o bordură de beton, tot urmăream adică ce se întâmplă, ăștia au tras, dar nimeni…, și noi ne mirăm cu Sașa, dar nimeni nu a încercat să intre acolo, în această vilă cu grenade, să se anihileze teroristul. Nu! După ce au tras, așa, de la distanță, acolo s-a liniștit, nu se mai trăgea din vilă. Ăștia s-au ridicat și-au plecat. Bun. Peste jumătate de an, vorbesc cu o doamnă, tânără, care în timpul Revoluției, era în armată, făcea serviciul de armată la București. A venit la unchiul ei. Eu, unchiul în camera de alături se pregătea să meargă la Iliescu, la Cotroceni, la Palatul Cotroceni și eu am venit cu mașina și el faptul că nu avea timp el, m-a rugat să-l conduc acolo cu Volga mea și l-am dus, dar noi vorbim cu această fată. Eu nu precizez cine a fost, eu cunoșteam mulți oameni, adică de rang înalt atunci. Așa, și vorbesc cu această fată și îi povestesc acest episod de lângă Televiziune. De ce au procedat așa soldații, ce de n-au intrat, de ce n-au încercat să intre acolo să anihileze cu grenade, cu nu știu ce, adică există tactică.
„Așa a fost ordin!” (n.r. fata) și ăsta strigă (unchiul): „Taci din gură!”
Așa, asta este una, limită.
A doua. Vine la mine la birou, odată, un tovarăș, care este un om de știință care lucrează la Centrala de la Cernavodă, adică se pregătea atunci de aducerea materialului radioactiv, adică încă nu a început. El a lucrat într-un laborator special a cărui misiune era, măsurarea a fondului radioactiv, în jurul acestei stații, centrale, înainte de a fi venit acolo materiale radioactive. De ce? Să se știe pe urmă acest fond 0, și este misiune foarte importantă, misiunea acestui laborator, în care să se măsoare exact această chestiune. El a venit la mine, cu o plângere adică, lucruri în neregulă. Aparatura care trebuia să intre în această…, este împiedicată să intre și să funcționeze, de către șeful acestui laborator. Sabotată de fapt. Dar el fiind din popor, adică cinstit, adică căutător de adevăr, așa zice. Bine, și a venit o dată la mine, eu am scris pentru… atunci erau anii `90, la Novosti era un fel de bandă de informații pentru toate posturile de radio, adică agenția o vreme a lucrat pentru asta. Am scris știri scurte pentru această bandă, adică flux de știri, și am scris aceasta, adică ce se întâmplă, așa…și pe urmă, asta a fost în prealabil, știrea scurtă, și mai mult, el a venit a doua oară și mi-a adus tăieturi din ziarele de la Constanța, era în zona Constanța, undeva, acest laborator, adică nu departe, Cernavodă – Constanța, așa, și mi-a adus și publicațiile lui, adică făcute tot în căutarea adevărului, critice – „De ce nu se face, cine sabotează această chestiune?” – în două ziare diferite. Eu am înregistrat când el a venit la mine, chiar am înregistrat, ce spune el, ca să îl citez. Al doilea material era mai complet, cu referiri și deja când noi am vorbit pentru a doua oară, deja a fost adus material radioactiv la această centrală, fără ca fondul radioactiv să fie măsurat, corect, cum trebuia. Așa, pentru că acolo, măsurătorile erau de tehnologie canadiană, parcă, dar sabotat, sabotat. Atunci, eu am scris mesajul lui, că uite, există un pericol că niciodată nu se va ști acest fond radioactiv de referință, și dacă se va întâmpla ceva, adică de ce se face acest lucru? Cei care execută, găsesc o acoperire pentru eventuale nereguli. Uite, ăsta a fost arestat, care a venit la mine, a fost arestat, a fost interogat, de Securitate. Mai mult decât atât, el a fost invitat la televiziunea Tele 7 abc, asta ca să fie eliberat, a fost reținut o vreme acolo și a povestit la televiziune, asta mi-au povestit oamenii, era `94 – `95, undeva, nu țin minte exact, dar garantez că era în aceste… Și el a spus la televiziune că, uite, Samoskin scrie despre niște minciuni și Samoskin a recunoscut în fața ofițerilor de Securitate, că el este agent KGB. Nimeni nu m-a invitat nicăieri, nimeni nu m-a întrebat nimic. Peste câteva zile era un fel de cocktail, un fel de prezentare, ceva legată de familie, ceva legat de Organizația Mondială de Sănătate, de femeie, de fertilitate, de familie, adică de așa ceva. A fost invitată și presa, și eu am fost acolo și m-am întâlnit acolo cu șeful lor de presă și zic: „Uite ce se întâmplă! De ce se face așa?” El s-a eschivat, pentru că noi eram cunoscuți și înainte, dar el s-a eschivat, nu știu ce: „Mai bine, zice, o vreme nu apari nicăieri…”, m-a sfătuit, să se uite. Dar ce să se uite, ce să se uite? Aicea era o chestiune de neregulă, serioasă. Și a rămas așa, a intrat în funcțiune așa. Parte proastă era că, poate trebuia să scrie, dar Ageția Novosti era într-o perioadă proastă. Și am fost și descurajat, de această chestiune, dar faptul că informația mea era deja prezentată acolo. Mă deranja că n-a fost preluată și de alții cum trebuia sau nu știam eu, înțelegeți? Deci era un episod și a rămas așa. Două lucruri cum se spune, una cu „musca pe căciulă” nu zic Armata, Armata Română este Armata Română. E vorba de niște generali implicați în masacrul de la Timișara. Și ei de ce au făcut spectacolul cu teroriștii? Ca prin spectacolul cu teroriștii, să arate, uite Armata Română apără Revoluția română de teroriști. Ca să se reabiliteze, adică pentru Timișoara, înțelegeți? Asta era de fapt și s-a întreținut această chestiune încă 10 ani. De ce? Tot dl. Dan Voinea a explicat, pentru că acești oameni care au făcut toate acestea în timpul Revoluției, rămâneau la putere și ei controlau…
Așa este, generalul Dan Voinea a fost singurul care a încercat să scoată adevărul la lumină de la Revoluție și a cam fost trecut pe linie moartă.
Vyacheslav Samoshkin: Da, da și a făcut și procese a făcut și există și aceste dovezi. Că 75 la sută, că am citit în ultimii ani, 75 la sută este dovedit pe linie de procese judiciare, victime sunt făcute de Armată, după 22.
Și procesul Revoluției, încă nu are loc, încă trenează de atâta timp, asta e! Din păcate, e o pată neagră, sperăm că poate or veni și vremurile când se va spune adevărul despre ce s-a întâmplat, de către autorități.
Vyacheslav Samoshkin: Dar vreau ca să terminăm cu această notă tristă totuși, cred că se înscrie foarte bine în contextul interviului nostru, discuției noastre, când am stat eu, pe 21 decembrie în Piața Universității. Am fost acolo, toată ziua în oraș eu, de când a început cu demonstrația aceasta a lui Ceaușescu, unde n-am reușit să intru și era periculos, pentru că coloanele de muncitori erau controlate. Dar am văzut la televizor și pe urmă am văzut când fugea lumea și eu am reușit să vorbesc cu unu cu altul, ce s-a întâmplat, prefăcându-mă că și eu făceam parte și fug împreună cu ei. Pe urmă am stat în Piața Universității până la miezul nopții și de atunci mi-a venit această idee, uite trebuie să mă duc puțin acasă să mănânc, să vadă soția că sunt în viață, așa, pentru că s-a întâmplat deja, niște blindate care treceau, mașini de pompieri cu apă, cu tunuri așa. Când stăteam atunci, la ora 9 seara, în piață, eu mi-am dat seama că nu degeaba am ales eu această meserie de ziarist. Atunci, la ora 9 seara, când toată lumea a scandat „Jos Ceaușescu!” sau „Noi vrem guvernul democratic!” și când a început să cânte „Deșteaptă-te române”, eu atunci mi-am dat sema că nu degeaba eu am ales profesia de ziarist, nu degeaba am venit eu România, pentru că asta a fost cum se spune, investiția aceasta făcută, uite a dat și roadele, adică eu am nimerit ca ziarist, ceea ce nici la Moscova nu ar fi nimerit niciodată pentru că ce a fost aici, a fost o Revoluție și evenimentele, cum se spune, pentru un ziarist este o comoară! Nu mai vorbim despre victime bineînțeles, dar să vezi cu ochii tăi cum se face istoria, adică în ochii tăi, este un mare lucru, adică atunci mi-am dat seama că n-am greșit eu că am ales această meserie de ziarist.
Și că ați ajuns în România!
Vyacheslav Samoshkin: Da, ca ziarist românist ca să spunem așa, în rusă.
Ați prins România din regimul comunist, Revoluția și după. Ce însemnă România pentru dumneavoastră?
Vyacheslav Samoshkin: Dacă numărăm anii pe care eu i-am trăit în România, e jumătate, e chiar mai mult de jumătate din viața mea. România este viața mea!
Foarte frumos!
Vyacheslav Samoshkin: România este viața mea, se poate spune și așa. În același timp, dacă vorbim despre poezie, România îmi dă și cu frumusțile ei, și cu evenimentele ei, și cu niște întâmplări, și obiecte care-ți dă, ca pe tavă adică, în același timp, este materie primară a poeziilor mele dedicate Rusiei. Aici e transformare ciudată. Când eu, la 5:30 dimineața aud primul tramvai 41, unde stau eu, adică e strada Turda, 41. Pentru mine, pe de o parte este tramvaiul românesc, pe de o parte este România aici, dar pentru mine se întâmplă ceva, care se transformă în poezie despre soarta Rusiei și poezia se numește „Primul tramvai”. Primul tramvai, da, 41. Se prezintă acest tablou, uite, cu acest tramvai, cum el, deranjează această liniște de noapte: „Dar deodată-n străvechiul oraș,/ năvălind ca tătarul Mamai,/ trufaș, nărăvaș, buclucaș,/ sparge noaptea întâiul tramvai./ Tipul ăsta se ia-n serios/ și electrici să fim ne învață:/ jerbe lungi de scântei de sub roți -/ doar apoi se topește în ceață./ Altu-i șpilul aicea băieți!/ Alt dichis, și se riscă hoțește,/ iar tramvaiul, clopoțind semeț,/ epoci noi, perle noi prevestește./ El tramvaiul, iabraș precum e,/ le străpunge, scârșinindu-și mânia,/ din Rusia în URSS/ și de acolo – din nou – în Rusia”. El ca și când pleacă din Rusia în URSS și pe urmă, iar nimerește în Rusia. Ăsta e 41.
S-a metamorfozat!
Vyacheslav Samoshkin: Da, da o metamorfoză româno-rusă, aș zice.
Foarte interesant! Povestiți-mi câte ceva despre cărțile pe care le-ați adus astăzi.
Vyacheslav Samoshkin: Asta este – ați vorbit despre ea – „Poștașul nocturn”, tradusă de Ion Covaci, regretatul poet și traducător. Această carte este „În direcția smogului” adică Smogul era o asociație de poeți, în anii studenției, la care făceam parte, dar „În direcția smogului”, înseamnă ca la Marcel Proust, primul volum, „À la recherche du temps perdu”, se numește în direcția Swann, în rusă a fost tradusă „În direcția lui Swann” și la mine e „În direția SMOG (dinspre) SMOG”. Pe de o parte îmi aduc aminte despre aceste lucruri și pe urmă merg mai departe. Asta este în limba rusă. Acum trei ani am tradus din română, în rusă acest volum al lui Ion Popa, „Cum am construit Casa Poporului” este o carte rară, rară cartea. Aș pune-o alături de Ivo Andric, ca tragism, ca această plinătate de viață, nimic inventat, adică totul e inspirat din viață. Mai este această antologie, „Lumeaturanică în poezia rusă”, adică oglindită în pozia rusă. Este o antologie făcută de prietenul meu rus, cunoscut ca traducător, Mihail Sinelnikov, mare specialist în poezie orientală, ca traducător și ca savant. El a făcut această antologie, dar proiectul acesta, realizarea lui, ca și coordonator, am făcut eu, adică am găsit banii pentru asta, am făcut și redactarea cărții, deci am contribuit și bineînțeles l-am făcut fericit pe fratele meu și prietenul meu Sinelnikov.
Dar despre cartea „Nori mari”…, văd că vă poartă semnătura, vă poartă numele.
Vyacheslav Samoshkin: Da, când am participat la „Festivalul Internațional Mihai Eminescu” organizat de Fundația Mihai Eminescu din Craiova, adică ei au scos acestă carte, la mine poezia centrală se numește „Nouri mari”, dar ei au crezut că este ceva demodat și au făcut „Nori mari”, dar merge și așa de altfel. Este aici și o revistă, care este continuarea meseriei mele de ziarist, timp de 4 ani, am fost redactor-șef la această revistă „Dialogul mărilor” este editată de Fundația Internațională a Mării Negre și Mării Caspice. Și, cum se spune, un coleg de-al meu român mi-a spus: „Uite Samoshkin ai învățat în România să faci reviste!” Eu zic: „Dragul meu, la Agenția Novosti, acolo am învățat eu!”. Am ajuns atunci până la funcția de redactor-șef adjunct pentru publicații. Biografia mea de ziarist nu se termină, acum, mă ocup de site-ul „Vești din Rusia”, în limba română, care deja a împlinit deja doi ani și jumate, mergem mai departe.
Mult succes! V-am spus că sunteți un om interesant și m-ați contrazis. O să vă rog foarte mult, pentru că și mie îmi place foarte mult Sojenițîn și i-ați dedicat o poezie, dacă vreți să-mi recitați poezia „La moartea lui Sojenițîn”.
Vyacheslav Samoshkin: Aici vedeți că, un grafician român mi-a făcut și ilustrație, Matei Șerban, a făcut tocmai pentru Sojenițîn, ceva sugestiv.
Fiecare poezie este și în limba română și în limba rusă.
Vyacheslav Samoshkin: Da, este o ediție bilingvă.
La moartea lui Soljenițîn
(traducerea în limba română a poeziei recitate în limba rusă)
De parcă, brusc, un braț mi se tăiase
și-aripa morții m-a zdrelit în zbor.
Prieteni, strângeți-vă să-mi fiți reazem,
și re minor, orchestră, re minor.
Să se reverse Mozart pe pământ,
dar pentru „Recviem” eu n-am putere,
Rusia îl coboară în mormânt
pe cel ce-a înălțat-o la-nviere.
Vă mulțumesc mult pentru interviul acordat și sper să vă facă plăcere căci, cât de curând, o să publicăm și interviul și video și transcrierea în revista noastră „Semne alese”. Mulțumesc frumos.
Vyacheslav Samoshkin: Muțumesc și eu frumos pentru acest interviu, care datorită dumneavoastră poate că am văzut și eu altfel viața mea de ziarist și poet. Mulțumesc frumos.
