Lumea prin ochii savantului Denis Buican. Interviu video

Savantul român Denis Buican, stabilit la Paris în anii 60, la invitația președintelui și premierului Franței din acea perioadă, a vizitat din nou, în această toamnă, țara de baștină.

Doctor în genetică, în științe naturale, cu cercetări și deschideri revoluționare în domeniul biologiei, autorul unor teorii incitante în materie, profesor invitat la Sorbona, profesor universitar la Paris Nanterre, autor al câtorva zeci de cărți și sute de comunicări științifice, dar și doctor în litere și științe umane, poet și filosof, Denis Buican (în vârstă de 86 de ani) este o personalitate știintifică de renume internațional, care face cinste României și Franței.

În același timp, Denis Buican se afirmă ca un militant civic neînfricat, prin opiniile și convingerile sale despre dreptul de a-ți exprima liber ideile, de a nu fi împiedicat de a critica abuzurile justiției și poliției deopotrivă în regimuri democratice și autoritare, de a putea trăi liber și a nu fi obligat să trebuiască să te cenzurezi la tot pasul. Interviul amplu pe care mi l-a acordat, și care este difuzat integral în versiunea video, stă mărturie elocventă în această privință.

Un prieten bun, mai apropiat decât oricare altul pentru Denis Buican este „tovarășul meu, Eminescu”, după cum mi-a spus la un moment dat. Și mi-a recitat strofe întregi din Eminescu. Să ne bucurăm așadar că Eminescu îi ajută, este alături de cei mai demni dintre noi, să luăm aminte și să ne întristăm la ingratitudinea noastră față de puținele somități care fac astăzi gloria României.

Redăm mai jos transcrierea interviului:

Stimate domnule profesor, sunteți un eminent reprezentant al științelor vieții, deschizător de drumuri și un creator al unor discipline în această vastă știință. V-aș pune o întrebare care pare banală, care pare simplă, dar la care știu sigur că dumneavoastră veți găsi răspunsuri deloc obișnuite și în același timp cât se poate de adevărate. Ce raporturi se pot stabili astăzi între știință, morală și politică?

Denis Buican:Este destul de dificil să se răspundă la o astfel de întrebare; bine înțeles că știința este în afara politicii și moralei, dar aplicarea științei poate să aducă lucruri foarte importante și în politică, dar și în morală. De pildă, știința biologică și urmările sale, știința medicală, transformarea omului eventual prin manipulație sau geniu genetic într-o specie superioară sau poate inferioară, să spunem așa. Toate aceste probleme țin în același timp și de știință, dar mai ales de aplicarea tehnică a științei, fiindcă nu savantul – spuneam de mai multe ori – este răspunzător de aplicarea care s-ar putea face. De pildă: personal am aplicat evoluției selecția multipolară și, printre altele, selecția multipolară la nivel molecular. Or, selecția multipolară la nivel molecular unde am avut dreptate contra laureatului premiului Nobel, Jacques Monod, care spunea în cartea sa „Le Hasard et la Nécessité” că nu se poate interveni la nivelul genomului, întrucât e microscopic. Eu am publicat imediat după „Le Hasard et la Nécessité”, publicat în 1970, eu am publicat în 1971, câteva luni mai târziu, un articol în „La Nouvelle Revue Française”, la Paris, unde am spus, dar de ce nu s-ar putea interveni și la nivel molecular, fiindcă astfel, dacă se intervine la nivel molecular, s-ar putea merge mai departe, de ce să ne tăiem de sub picioare creanga viitorului? Și am avut dreptate, dintr-un soclu teoretic în selecția multipolară moleculară, în privința manipulării genetice. Manipularea genetică, ca și limba lui Esop, poate să ajungă și la ce e mai bine, dar și la ce e mai rău, însă nu savantul este vinovat de aplicările, să zicem, negative sau chiar criminale în care s-ar putea ajunge la un hipermonstru.

Energia atomică, de pildă.

Denis Buican: E firesc că și energia atomică și dinamita, de altfel Alfred Nobel de asta a avut remușcări și a făcut să fie date premiile Nobel, fiindcă și-a dat seama că dinamita care poate fi utilizată și în bine – pentru unele sau alte lucruri – este utilizată mai ales în rău, în război, iar în ceea ce privește energia nucleară, nu madame Curie sau Pierre Curie, care și-au ars mânile când au purificat primul gram de radium, nu ei sunt vinovați de crimele făcute la Hiroshima sau Nagasaki.

Revenind la Jacques Monod. V-a răspuns cumva? Sau a avut vreo reacție la replica dumneavoastră?

Denis Buican: Nu a fost niciun răspuns din punctul ăsta de vedere. L-am cunoscut și personal pe Jacques Monod, care era un om inteligent, cultivat, dar care era prins într-un fel de dogmatism științific și eu sunt un relativist științific; avea impresia că știința se oprește unde Monod a ajuns. Știința nu se oprește cu noi înșine, nici cu Darwin, nici cu Monod, nici cu profesorul Buican Peligrad, cu nimeni.

Nici cu Lamarck, pe care de asemenea l-ați amendat.

Denis Buican: Desigur că nici cu Lamarck, fiindcă ereditatea caracterelor dobândite, utilizate ca atare de Lamarck în evoluție și, mai târziu de biologul favorit al lui Stalin, care era practic un falsificator științific, Lîsenko (n.n.: Trofim Denisovici Lîsenko a fost un inginer agronom sovietic care a dezvoltat între anii 1930-1960 o teorie pseudo-științifică ce a dominat cercetarea în domeniul geneticii în URSS), nu s-a dovedit valabilă. De pildă, Lîsenko. Am contribuit și în România la faptul că lîsenkismul a fost închis, a fost eliminat; începând din ’65-’69, eu am scris prima carte împreună cu Bogdan Stugren de la Cluj, „Biologie generală și genetică” în care am atacat frontal teoriile lui Lîsenko. A apărut în ’69, a fost depusă în 1962 și a stat la cenzură vreo șase ani, întrucât pentru prima dată am atacat afacerea Lîsenko și prin ricoșă, marxism-leninismul. Practic, Lîsenko a făcut o teorie absurdă a evoluției ca să justifice teoria saltului din marxism. Precum cum știți, probabil, în marxism se spune că acumulările cantitative duc la salturi calitative. Ei bine, sprijinit pe această dogmă, Lîsenko a creat o sarabandă de specii care s-ar mișca una într-alta, într-un cerc vicios. Astfel grâul s-ar transforma în secară, secara în buruieni, lucruri de-o absurditate totală, însă care au fost luate de Stalin în serios. Asta a distrus între anii ’35 și ’65, când Lîsenko a început să apună și în Rusia, dar și în țările subjugate din pricina complicității „vodka-cola” – Roosevelt, Churchill, Stalin – au distrus genetica, laboratoarele de genetică, ba chiar pe unii geneticieni. Și în România unii au fost dați afară; și eu am fost dat afară de câteva ori, dar considerat o valoare excepțională am fost mereu reprimit, din învățământ în cercetare, din cercetare în învățământ etcetera. Lîsenko a adus moartea lui Vavilov, cel mai mare savant biolog sovietic. El (n.n.: Nikolai Ivanovici Vavilov, membru al Academiei de Științe din URSS) era academician, președintele Academiei Agricole.

Bine, știința, într-adevăr, este explicabil că este vulnerabilă la manipulările politicii…

Denis Buican: Nu știința e vulnerabilă, politica o aplică rău. Sau în Occident, de pildă, oligarhii o aplică rău pentru interese rău-intenționate. De pildă, am scris într-un articol publicat în Franța, în anii ’90, în care am arătat că dacă popoarele au nevoie de liniște și de pace, polițiile, serviciile speciale, complexele militaro-industriale au nevoie să tulbure apele ca să își sporească bugetele. Dacă ar fi liniște, să zicem în Franța, dictatura sectorială și abuzivă reprezentată de Prefectura de poliție din Paris n-ar fi chiorât pe unii manifestanți din Gilets jaunes, vestele galbene, cum s-a întâmplat –  se pare că sunt zeci sau sute, care au fost chiorâți sau orbiți cu un flash boll – s-au rupt mâini și ale unor nevinovați, fiindcă s-au aruncat așa, în neștire, aceste instrumente de război. Se pare că în Europa, numai Prefectura de poliție din Paris sau poliția franceză utilizează astfel de arme, care chiar dacă nu sunt ucigătoare nu fac decât să ajungă la infirmi, iar unii dintre ei nu au nicio legătură cu manifestațiile. Cei care distrug la manifestații nu sunt Gilets jaunes, adică vestele galbene, sunt de obicei vestele negre, care sunt provocatori. Adică ei vor să întărâte poporul împotriva manifestanților. Fiindcă altfel nu văd de ce nu sunt opriți, dacă sunt în negru, înainte de a ajunge la manifestanți și a sparge geamurile, vitrinele, înainte de a distruge ce distrug în stradă. De altfel, poliția abuzivă din Paris s-a manifestat și împotrivă, din ce pricină?

Am ajuns în Franța la un congres internațional, în 69 și atunci profitând de perioada de relativa liberalizare din România – perioada cea mai bună a comunismului din România, perioada ceaușistă ’65 – ’71 – ’72, până când familia abuzivă nu s-a întors cu așa-zisa evoluție culturală din China, din sud-estul Asiei, din Coreea de Nord, nu mai știu de unde; în acestă perioadă mulți au putut să plece în străinătate, eu am plecat la un congres internațional și Pompidou și Raymond Barre – erau președintele Franței și primul ministru – mi-au cerut să îmbogățesc Franța cu prezența mea. Am acceptat, dar am refuzat să fiu refugiat politic, deci am fost naturalizat în 1972 cu titlul de „l’étranger qui présente pour la France un intérêt exceptionnel” (străinul care prezintă pentru Franța un interes excepțional), care cerea un vot prealabil al Consiliului de Stat pe raportul a două ministere și pe rapoartele unor personalități internaționale de prim ordin. Eu asta reproșez sistemului francez. Dacă eram excepțional, ar fi trebuit să mă invite, dar să se comporte altfel, sau dacă nu eram excepțional, n-ar fi trebuit să mă invite. Nu inviți pe cineva în casa ta, ca să lași o poliție abuzivă și procurori tot așa de abuzivi să-l injurieze. Precum știți, sunt citat în dicționarele internaționale între savanții români, deci mi-am îndeplinit datoria și față de România, țara de baștină, unde mi-am văzut tatăl ucis în închisoarea de la Caransebeș, nu numai o mare avere care a fost expropriată (’48 – 49), dar și tatăl ucis în închisoarea de la Caransebeș. În Franța, în lumea capitalistă, am văzut alte defecte pe care le-am spus – și sistemul occidental nu este o democrație – nu voiau să îl aibă decât pe profesorul de la Universitatea din București care critică dictatura comunistă, dar când am început să critic și abuzurile capitaliste, când am arătat că poliția franceză este abuzivă, când am fost de acord cu dictonul studenților din mai ’68, nu cu toți, dar cu dictonul „police partout, justice nulle part”, adică „poliție pretudindeni, justiție nicăieri”, atunci au încercat prin calomnii să mă compromită, am condamnat în fața judecătoriilor administrative abuzurile Prefecturii de poliție, dar aceste abuzuri continuă. De ce? Fiincă nicăieri nu am găsit, cred că n-a fost niciodată pe globul pământesc o adevărată democrație.

Din ceea ce spuneți dumneavostră se vede că sunteți un om de știință obiectiv, din punct de vedere politic, sau neutru politic, dar în același timp sunteți un savant angajat totuși politic.

Denis Buican: Eu nu cer nu ce spun ei, poliția calomnioasă din Paris sau dictatura sectorială, spun că eu aș cere Franței, țărilor ceva utopic… Nu. Eu cer țărilor să fie ele însele, ce spun ele însele că sunt, nu dorințele mele. De pildă, să vă dau un exemplu. Vorbind acum 10-20 de ani – nu mai țin minte -, cu Robert Badinter, fostul ministru de Justiției din Franța, care a desființat cum știți pedeapsa cu moartea, deci a făcut ceva esențial, în același timp el era profesor de științe juridice la Sorbona, deci era specialist în domeniul ăsta și vorbind cu el mi-a spus: „Cher collègue… Scumpe coleg, Franța nu este țara drepturilor omului, este țara Declarației drepturilor omului”. Ori eu asta cer și Franței și oricărei alte țări, ce declară că este, să țină în practică. Eu nu cer idealul meu, utopia mea, eu cer simplu să nu mintă pe toată lumea, adică să nu spună că sunt democrații unde nu sunt, fiindcă practic umanitatea n-a cunoscut decât trei sisteme: dictatură totalitară piramidală – de tip comunist, fascist sau nazist -, dictaturi militare – dictatura totalitară îmbrățișează totul și ideologie și economie – , dictaturi militare cum erau toți regii absoluți care câteodată mergeau și către dictaturi totalitare dacă se ocupau și de religii, și de ideologie, ca Ludovic al XIV-lea etc., care a făcut crimele împotriva hughenoților, a protestanților etc. Ei bine, în afară de astea, mai sunt demogogii polițiste, oligarhice și plutocratice de tip occidental, țările Europei, SUA, Canada și Australia. De ce nu este democrație nicăierea, fiindcă practic se aleg cei care promit mai mult și care țin mai puțin după asta. Adică nu e un control, nu e posibil ceea ce spunea Montesquieu; problema se poate spune chiar dacă filozofic e posibil, până acum nu s-a găsit, adică controlul, separarea și controlul reciproc al puterilor.

Să revenim la subiectul pentru care am început discuția. La relația dintre morală și știință sau la morală și cultură. În același timp, observ că deși dumneavoastră sunteți un savant și un cetățean angajat, aveți o poezie suavă, o poezie care pare a se îndepărta de realitatea foarte atroce – aș putea spune – în care trăim în acest moment și pare un moment de evadare din această lume încrâncenată. Așa să fie oare?

Denis Buican: Nu știu dacă este așa sau nu, fiindcă eu însumi sunt pentru mine însumi un nume sau lucru în sine, cum ar spune Kant, nu reușește nimeni să se cunoască decât în fenotip și în anumite poziții. Nu poți să știi cu adevărat ce ești sau ce crezi. De aceea, când eu spun că sunt agnostic, nu sunt un agnostic general fiindcă nimeni nu poate să se cunoască în mod cu totul definitiv sau absolut. Sigur că sunt de acord cu ceea ce spunea filosoful Socrate, care a plătit cu viața filosofia lui, precum a plătit cu viața, morala lui, și Iisus din Nazaret, însă cunoaște-te pe tine însuți rămâne un deziderat, da nu o realitate absolută. Nu te poți cunoaște cu adevărat pe tine însuți, rămâne ca și realitatea pe care nu o poți cunoaște în absolut, cunoști lumea fenomenală, te cunoști și pe tine ca fenomen, să spunem așa, da nu poți să cunoști totul nici despre realitatea din jur care este postulată, și nici despre tine însuți, fiindcă tu ești pentru tine însuți, într-o parte din tine, incognoscibil. Poate în poezie să manifest acestă parte, într-o ipostază mai mult sau mai puțin hipnotică, cum este cazul celei mai înalte poezii a lui Eminescu, sau Shakespeare, sau un alt poet sau dramaturg de geniu, însă nu este, să zic așa, o evadare din sine însuși, este o evadare poate dintr-o lume josnică, care este josnică și în Occident, și în Orient, și pretutindeni, iar poezia este, cum spunea cineva altădată, într-un fel misterul inefabil, care nu poate fi atins nici în poezie, nici în absolut, nici nicicum, fiincă omul, repet, nu are decât cunoaștere limitată și relativă. Nimeni nu poate să răspundă la absolut, sau la anumite probleme fundamentale nici acum și probabil niciodată, cum ar fi de pildă ceea ce spunea filosoful Leibniz, nimeni nu va putea răspunde probabil la întrebarea „De ce e ceva, mai degrabă decât nimic?”

Vă întrebam în ce măsură este poezia o modalitate de aprofundare a cunoșterii de sine și a cunoașterii realităților?

Denis Buican: Bineînțeles că poezia ajută în cunoașterea relativă de sine, dar și a unor realități, fiindcă prin poezie simțurile, gândurile, sensibilitatea omului crește, deci ești mai atent și la ceea ce se întâmplă înlăuntrul tău, în eventualul subconștient, dar și în ceea ce se întâmplă împrejur, fiindcă sensibilitatea poeziei ajută în cunoaștere lucidității savantului sau științificului. Însă aici este și o tragedie a cunoașterii. Dacă cineva este un savant, un cercetător științific și în același timp este un poet, este o tragedie personală, deși poate opera profită din această dihotomie, care ajunge într-un întreg. În sensul că, dacă ai luciditatea savantului, vezi lumea așa cum este, adică josnică, și dacă ai sensibilitatea poetului, adică dacă n-ai șoriciul gros precum cei mai mulți, bineînțeles că este o tragedie să suporți un astfel de tablou înfiorător, în care vezi genocide, vezi crime, în care din punct de vedere moral omul apare ca cel mai rău animal. Nici hienele, după câte știu, n-au făcut genociduri de clasă; ale lui Lenin, Troțki, Stalin, Mao Zedong, Pol Pot etcetera și nici genocidele de rasă ale lui Hitler și ale celorlalți. Ca să nu mai vorbesc de războaiele coloniale etc. Deci, din punctul acesta de vedere, este un tablou teribil, să-l vezi cu luciditatea savantului și să-l suferi cu sensibilitatea poetului. Însă bine-nțeles că simțurile, inteligența savantului, ca și sensibilitatea poetului se ascut prin această dihotomie, care este poate favorabilă operei, dar este tragică pentru individ.

Dar sensibilitatea poetului poate fi militantă, angajată sau poate fi o sensibilitate evazionistă, o sensibilitate care se îndepărtează de lumea reală și care intră într-o lume idilică, paradisiacă…

Denis Buican: Asta în ipoteza că poetul nu este și un savant. Adică nu are luciditatea științificului, ca să analizeze logic și obiectiv lumea, fiindcă altfel dacă privești lumea cum este făcută dintru început, prin bumerang, ai putea să spui că Demiurgul care există – eu sunt agnostic, deci nu pot răspunde la întrebare – ar putea să fie un drac. Fiindcă dacă este un zeu sau Dumnezeu atotoputernic și atotștiutor, fiind atotștiutor trebuia să știe că Adam și Eva va păcătui, că va face El însuși genocidul lui Noe, că va permite toate genocidele, deci ar fi trebuit să fie de acord, eventual, să nu facă nimic, adică să fie de acord cu puritatea neființei, cum spunea Paul Valéry, „la plupart de la lettre”, sau eventual să facă un alt program genetic omului, să fie un spirit pur, să nu omoare alte animale, să nu îmbătrânească, să nu se îmbolnăvească și să nu moară.

Dar nu ar fi o lume ștearsă, o lume neinteresantă, o lume monotonă, care nu ar trăi din contradicții, din zbateri, din asemena încrâncenări dramatice?

Denis Buican: Da, dar poate că este și erou în cărți, cum spune Shakespeare, în „Macbeth”, dacă nu mă înșel, că Dumnezeu e ca un copil răutăcios care omoară muștele și care se joacă cu oamenii ucigându-i.

Ați cunoscut în viața dumneavoastră foarte multă lume, încă din copilărie, începând cu rudele, părinții și cei apropiați și până la torționarii tatălui dumneavoastră. La Paris ați cunoscut mari figuri sau ați revăzut mari români și știu că ați avut relații cu totul deosebite, de prietenie, cu Emil Cioran, dar și cu Eugen Ionescu sau Mircea Eliade. Sunteți probabil unul dintre cei care ați fost cel mai apropiat de Emil Cioran, mai ales în ultimii ani ai vieții sale, iar în România, din păcate, circulă niște legende aproximative și probabil eronate în legătură cu ultimii ani ai acestui gânditor. Ce ne-ați putea spune în această privință?

Denis Buican: I-am cunoscut desigur pe Eugen Ionescu, pe Mircea Eliade, dar altfel pe Emil Cioran. De pildă Mircea Eliade voia să rămână în Franța, fiindcă știa mai bine franțuzește decât americănește, decât englezește. Ei bine, n-a putut să rămână fiind atacat, ca și Vintilă Horia de altfel, care a avut un Premiu Goncourt care i s-a retras etc., a fost atacat ca fiind fost admirator sau aderent al legionarilor. Deci, a trebuit să plece în America, unde și-a găsit un sălaș la Universitatea din Chicago și acolo a făcut o operă de reputație universală. Ionesco s-a ocupat de teatrul absurdului, bineînteles cu un talent care-l caracterizează. Cu Cioran am stat de vorbă mai mult decât cu ceilalți, am cunoscut și pe Virgil Gheorghiu, care a scris o carte importantă, dar care, din păcate este uitată din pricina proceselor și certurilor sale cu Monica Lovinescu. Practic, Monica Lovinescu cerea bani mult mai mulți, fiindcă considera că traducând în franceză cartea lui Virgil Gheorghiu, „La vingt-cinquième heure”, a făcut nu numai opera de traducător pentru care a fost plătită, ci o operă de creator. A fost un proces între ei, eu nu vreau să mă amestec în astfel de lucruri, însă, în orice caz, nu cred că a fost de cea mai bună specie să zicem așa, nici din partea Monichii Lovinescu, care cerea bani pentru traducerea ei suplimentară. Oricum, în ce-o privește Monica Lovinescu, ea spunea adevărul despre România, dar românii dacă n-ar fi fost cum sunt, cred că știau adevărul despre dictatura comunistă, chiar fără Europa Liberă. Nu văd de ce aveau nevoie să fie informați din afară, însă cu ceea ce nu eram de acord, este atunci când prezenta Occidentul ca lume liberă, ca un Paradis, ceea ce nu era adevărat. Asta era în teorie „lume liberă”, în practică vedeți ce este… Acum când oamenii ajung în Occident văd că și acolo nu e o lume liberă, este o poliție abuzivă, o justiție care e ca pe vremea despotului Ludovic al XIV-lea. Stiți ce zicea La Fontaine despre asta, în funcție de putere, dacă ești puternic sau mizerabil, curtea, justiția regală, care a rămas tot așa de abuzivă și acum, te va face negru sau alb, să spunem așa. Deci, din punctul acesta de vedere a dezinformat prezentând Occidentul altfel decât era, să spunem. În ceea ce privește Cioran, am stat mai mult cu el de vorbă câteodată plimbându-mă și în grădina Senatului, care este în centrul Parisului, un fel de parc, fiindcă eram din Mărginime, tata  Dumitru Peligrad venea din Săliștea Sibiului, Cioran venea din Rășinari, tot din Mărginime, deci se cunoșteau familiile etc. Cioran era un om care a știut să fie lucid, adică a recunoscut, să zicem așa, greșelile să zicem din prima perioadă. E curios elanul lui din prima perioadă, care mie mi se pare și mi s-a părut și atuncea… Eu am fost de la 7 ani împotriva Mișcarii Legionare, ca și împotriva lui Carol al II-lea. Adică consider că și unii și alții erau criminali din cauza cărora s-a ajuns la războiul civil. De altfel am fost mirat când am văzut că nu știu care guvern din România a adus aici moaștele destrăbălatului și criminalului Carol al II-lea și ale amantei sale Elena Lupescu. Cum am fost mirat iarăși, când am văzut că i-a adus moaștele lui Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen, care a fost o păpușă în mâna lui Antonescu, o păpușă în mâinile comuniștilor. Eu nu pot să uit, l-am cunoscut personal pe domnul Iuliu Maniu, nu pot să uit că procesul Maniu a avut loc în 47. El era încă rege și avea dreptul de grație, ar fi trebuit, chiar dacă Guvernul Groza nu-i dădea dreptul de grație, să protesteze sau măcar în străinătate să protesteze, ceea ce n-a făcut, atunci probabil că n-ar mai fi plecat cu mamița și lădița și te du’ pe Dâmbovița. Eu de-aia sunt de acord cu o poezie de care-mi amintesc publicată de Tudor Arghezi în „Flacăra”, prin ’57, dacă nu mă înșel, în care spunea: „Este vremea se înțelege,/ Să-nălțăm pe noul de rege,/ O paiață-n Cișmigiu,/ Cu o teaca și-un chipiu”. Nu știu de unde vine prostimea asta care se duce la înmormântările unor criminali sau a unor mediocri.

Dar sunt totuși figuri istorice. Nici eu nu sunt adeptul monarhiei, dar au fost totuși cum să spun… șefii statului român.

Denis Buican: Da, un simbol de ce? Atunci de ce nu-l pun ca simbol și pe Gheorghiu- Dej, dacă ajungem așa, și Ceaușescu și toți.

O sa vină și ei, probabil, așa cum a venit si Cuza, a fost adus după zeci de ani în țară.

Denis Buican: Dar eu nu zic, Cuza cel puțin a făcut ceva, ăștia n-au făcut decât rău. Cum să spun… Carol al II-lea a făcut camarila regală coruptă, a făcut războiul civil cu legionarii, plus că în Constituția din ’38 a devenit un dictator.

Dar spuneți-mi de ce toți liderii români, toți liderii României, începând cu Cuza au avut un sfârșit ciudat și sunt și acum contestați mai toți. Nu este puțin ciudat?

Denis Buican: Mă rog, sigur că fiecare a avut pe lângă lumină și umbrele lui, sigur că interese personale sau de grup au putut constitui abdicarea forțată a lui Cuza, însă nu toți; de pildă Carol I se pare că…

El pare să fie o excepție.

Denis Buican: Nu numai el, și Ferdinand a sfârșit tot așa, adică cei mai răi, Carol al II-lea sau mediocrul Mihai de Hohenzollern-Sigmaringen au sfârșit așa.

Antonescu, Gheorghiu-Dej, Ceaușescu…

Denis Buican: Păi da, pardon, Antonescu n-a fost un model din punct de vedere geopolitic. Eu am fost împotriva lui și la vârsta de 7 ani. De ce? Fiindcă într-unul din saloanele cele mai înalte ale regatului, unde erau mai mulți miniștri, printre care Pantazi, ministrul de Război, am spus că, eram atunci în ’41 dacă nu mă înșel, aveam vreo 7 ani, nu erau copii, eu eram primit că voiau toți să vadă copilul minune, cum ziceau ei și știam să vorbesc ca lumea. Deci, am spus că era bine să se țină seama de memorandumul lui Iuliu Maniu, ar fi trebuit să se recupereze, să se libereze Basarabia rapită de pactul Hitler-Stalin sau Molotov-Ribbentrop, dar eram de acord știind că România e o țară mică să nu se treacă în URSS. Era mai bine să se oprească la linia Nistrului. Eu am spus asta, probabil că Pantazi a spus generalului Antonescu, fiindcă întâlnindu-mă după mai multe luni, mi-a spus: „Știi ce a zis mareșalul?” Zic, nu știu ce a zis generalul Antonescu… „A spus că înafară de trădătorii de țară mai sunt doi care se împotrivesc alianței sale cu puterile Axei: un bătrân căzut în copilărie”, era vorba de Iuliu Maniu care avea peste 70 de ani „și un copil care se crede mare înțelept”, era vorba despre mine. Eu i-am spus lui Pantazi, poți să-i spui generalului Antonescu că face ce face de obicei, se oglindește în propriile-i cizme. Totuși, aicea ar trebui să spunem că domnul Iuliu Maniu a avut o ținută demnă fiindcă la procesul lui Antonescu i-a strâns mâna în public, fapt pentru care a fost atacat, fiindcă Antonescu bineînțeles a avut greșeala asta, greșeala esențială (…) Acum pot să vă spun într-un fel ca să vorbesc vulgar ca american născut, vărul mamei Olimpia Peligad, generalul Ilie Șteflea, care era șeful Marelui Stat Major a fost cu Antonescu la o întâlnire cu Hitler și atuncea Șteflea, care venea din Mărginimea Sibiului, din Săliște, sigur susținea că Ardealul este românesc, adică să se întoarcă partea răpită din Ardeal prin dictatul de la Viena, României. Atuncea bineînțeles că Antonescu era de acord cu această aserțiune. Dar atuncea a intrat în vorbă Goering, care era prezent și a spus: „Ardealul nu este nici al vostru, nici al ungurilor, este al nostru, pe linia Carpaților”. Adică, probabil că dacă s-ar fi sfârșit războiul, s-ar fi dat Ardealul, ar fi trecut probabil prin Cehoslovacia în Ardeal Germaniei și probabil i s-ar fi dat în compensație României, Transnistria. Nu era același lucru, să spunem așa. Eu am știut lucrul ăsta, dar nu știam cum pot să fac cunoscut oamenilor din vârful regatului și am făcut-o cunoscută și au înțeles totuși.

Ce erați atunci, ce vârstă aveați?

Denis Buican: Atunci aveam vreo 8-9 ani și atuncea i-am spus într-un salon, tot așa când am fost rugat să zic o poezie, mie nu-mi plăcea să recit, dar atunci am zis, o să vă spun o strofă: „Că dacă plânge frunza-n codru/ Și de plâng doinele-n caval,/ Este că azi nu-i niciun modru/ Ca să ne-ntoarcem în Ardeal”. Deci au înțeles cei care aveau urechi de înțeles că nici Șteflea, nici Antonescu n-au primit niciun fel de făgăduieli de la Hitler. Asta este absurditatea geopolitică a lui Antonescu, adică credea că aliindu-se cu puterile Axei vor câștiga războiul. Eu vedeam și la 7 ani, am dat ordin perceptorilor să pună pe hartă, pe mapamond, frontierele Franței, Angliei, păi da, se vedeau coloniile până în India, se vedea că Germania n-avea, de aceea Rommel a fost ca să ia petrolul din Orientul Mijlociu și au văzut că nu puteau trăi pe petrolul românesc, care nu se compara cu petrolul celălalt, să spunem așa. Deci, din punctul ăsta de vedere, Antonescu a făcut greșeli geopolitice importante, însă nu poate fi considerat nici pe departe un trădător. El a crezut că face bine pentru țară, dar nu s-a ales bine, să spunem așa, pentru că eu încă o dată cred că dacă România s-ar fi oprit la linia Nistrului situația ar fi fost mai favorabilă, în primul rând că armata rămânea în țară, deci rușii poate că intrau către Polonia, nu către România la sfârșitul războiului și pe urmă nu ar mai fi murit oamenii prin stepele rusești, până la Stalingrad. Dar nu se spune adevărul cum trebuie, iar aicea sunt niște oameni politici sau chiar niște istorici care, ca și în Franța, uneori ar trebui să fie considerați historionografi. Histrionul era un saltimbanc la Roma sau la Atena. Nu sunt cu adevărat istorici, să spunem așa.

Mai este o problemă, care ține mai puțin de istorie și mai mult de psihologia poporului român. Tot mai multă lume observă că românii care merg în străinătate se realizează într-un mod cu totul strălucit – și dumneavoastră sunteți un exemplu dintre cele mai evidente – și chiar reușesc să participe la viața socială și la toate activitățile în colectivitate, pe când în România, românii sunt, ca indivizi, nerealizați, iar ca societate dezbinată, învrăjbită, neproductivă. Cum se explică succesul individual al românului în străinătate și insuccesul individual și colectiv în țară?

Denis Buican: Se poate explica în mai multe feluri, era o anecdotă care circula în universitate, în vremea dictaturii comuniste, dar care este valabilă și în demagogia postcomunistă sau capitalistă de acum și în România și în Franța este valabilă, este cineva a înviat pe urmele lui Dante Aligheri și a mers în infern și a văzut că în iad toate cazanele erau păzite. Când cineva vroia să scape, dracii îi dădeau cu lopata sau cu furca în cap, ca să recadă. Un singur cazan era nepăzit. Domnule, ce-i cu cazanul ăsta? Păi ăștia sunt cei din cercetare și din învățământul superior, din cercetarea științifică. Dar de ce nu le păziți? Păi când se ridică unul, îl trag ăilalți de picioare… Cred că asta este ce zicea Jean-Baptiste Poquelin (Molière): invidioșii mor, dar invidia niciodată. Bineînțeles că invidia este peste tot, nu numai în România, dacă s-ar putea spune că totuși am avut… Eu n-am ținut la carieră, am vrut să am o operă, nu o carieră, nu doctorate, ci realizări. Însă dacă am ajuns la unele realizări, am ajuns cu obstacole și în România, unde am avut o cercetare științifică experimentală în dictatura comunistă și de unde am fost dat afară de mai multe ori. De pildă, am fost tânăr asistent la Institutul Agronomic, aveam cercetări deja în radiogenetică și electrogenetică individuale de la 16-17 ani, când eram student, iar la 21 am susținut teza de diplomă la Institutul Agronomic, sub îndrumarea profesorului și prietenului meu academicianul George Ionescu-Sisești. Singura teză de diplomă care a fost susținută public ca o teză de doctorat, când aveam 21 de ani. Adică am fost scutit de celelalte examene, a trebuit să vorbesc în fața unei săli pline, unde putea să vină cine vrea din institut și în fața juriului, care putea să pună întrebări, ceea ce s-a și întâmplat. De aceea am avut „Foarte bine cu distincție” și am fost în ’56, la 21 de ani, reținut cu toată originea nesănătoasă, cum se spunea pe vremea aia, am fost reținut ca asistent la Institutul Agronomic, de unde am fost dat afară în ’57, fiindcă după Ungaria se-năsprise situația. Atunci am fost repescuit, ca să zicem așa, fiind considerat de valoare excepțională ca cercetător și cercetător principal la „Institutul de cercetări pentru cultura porumbului”, unde director era Nicolaie Giosan, profesor de biologie de genetică, agronom, la Facultatea de Biologie, ajuns membru al Academiei Române. Era ministru al Agriculturii, într-un timp și președinte al Adunării Naționale, de unde mi se pare că a fost arestat după ’89 și a murit în închisoare, repede probabil de o boală de inimă, care nu a fost căutată la timp. Ei bine, Giosan m-a primit la început ca valoare excepțională, până la urmă a trebuit să plec, mai mult sau mai puțin forțat, apoi am fost repescuit din nou în învățământ fiindcă începusem să-i fac umbră, adică gurile rele începuseră să spună, fiindcă semnam împreună. Adică eu făceam practic cercetările, eu le scriam, îl puneam pe Giosan oarecum forțat, că el era directorul institutului. Asta se întâmplă să știi și în Occident, și peste tot și gurile rele începuseră să spună că Giosan e pseudonimul lui Buican. Ori asta nu-i mai convenea, nu-i mai folosea. Deci, atunci a trebuit să plec, repescuit din nou în învățământ și din pricina radiogeneticii, fiindcă creasem primul laborator de radiogenetică. Asta se găsește în scris pe casa pe care am donat-o, casa Peligrad de la Craiova, în cinstea moștenitorului Dumitru Buican Peligrad, inițiatorul radiogeneticii în România, ca și la casa de altfel donată la Săliște, unde este un muzeu al valorilor săliștene și mărginimii. Sunt mai bogat prin ce am donat decât prin restul, într-un fel mi-a făcut mie deviza celebră, a scriitorului Marțial, care spunea „Un singur bun nu-ți poate răpi nici când Fortuna,/ Ce-ai dăruit la alții e pentru totdeauna,/ Că toate-s pieritoare să fii cât de bogat,/ Iar ție nu-ți rămâne întreg decât ce-ai dat”.

Dacă tot am ajuns în Mărginime, să ne mai oprim puțin asupra lui Cioran, să ne mai spuneți câteva amintiri.

Denis Buican: Altfel, Cioran mi-a scris unele scrisori în care spunea că un volum de poeme pe care l-am publicat – primul volum pe care l-am publicat în Franța, mi-a răspuns și la ăsta – dar mi-a răspuns la cel de-al doilea volum „Lumière aveugle” (Lumină oarbă), tradus de altfel și în România.

Îi plăcea poezia?

Denis Buican: Da, îi plăcea și mi-a spus că primul volum nu i se părea destul de sumbru, însă era de acord cu al doilea, „Lumière aveugle”. De altfel, și eu am scris despre o carte a lui Cioran într-un mare ziar din Franța și el mi-a scris o scrisoare, fiindcă eu am citat „Rugăciunea unui dac”. El era un admirator al lui Eminescu și a spus că ce preferă este „Rugăciunea unui dac”. Deci el căzuse, după părerea mea, dintr-un fel de extremă, într-o luciditate extremă. Adică după ce s-a înșelat, cum a recunoscut el însuși, în Mișcarea Legionară, s-a ajuns la un fel de nihilism, de unde Mișcarea Legionară era un elan, să spunem așa, un elan care nu se putea sfârși decât… în sânge.

Dar l-a marcat această greșeală din adolescență, aș putea spune, până la sfârșitul zilelor.

Denis Buican: Cred că l-a marcat și fiindcă situația în Franța este că de obicei ești persecutat, stigmatizat, pentru că și francezii sunt de obicei puși în clanuri și în secții, să spunem așa, polițiste sau nu, în secții care n-au de-a face cu libertatea. De pildă, acolo dacă publici – eu am publicat de la extrema stângă la extrema dreaptă, dar nu ce voiau jurnalele, ce voiam eu – ești catalogat; dacă publici într-un jurnal de dreapta: „Este un fascist!”, dacă publici într-un jurnal de stânga: „Este un comunist sau un troțkist…”. Nu-i adevărat.

Și la noi e la fel.

Denis Buican: Păi fanatismul și sectarismul, probabil, este universal, iar în ceea ce privește francezii poate ar trebui să se oprească și la ei înșiși. Nu văd de ce condamnă ideologic pe Brasillach la moarte, fiindcă el n-a făcut crime, el, din punctul ăsta de vedere a avut erori ideologice – și rău a făcut că le-a avut – a avut și atacuri antisemite. Însă de ce nu atacă cu adevărat pe adevărații criminali care sunt la Prefectura de poliție din Paris. De exemplu, aici nu știu dacă se știe, Charles de Gaulle a dat când a ajuns la putere, în ’46, prima perioadă, a dat Legiunea de dezonoare, fiindcă asta a fost nu de onoare, ci dezonoare, Prefecturii de poliție din Paris pentru fapte de rezistență. Ori asta este o minciună. Ei practic au fost colaboratorii de la primă oră și au dat Gestapo-ului chiar și copiii evreilor în „La Rafle du Vel d’Hiv”, 16-17 iulie 1942, chiar și copiii evreilor pe care Gestapo-ul nu-i cerea și, în schimb au fost rezistenții de la a 25 oră, cum ar spune spune Virgil Gheorghiu. Adică dacă privești pe zidurile Parisului scrie: „Căzut pentru eliberarea Parisului”. Dar când? (…)

Vedeți că ceea ce se întâmplă și acum în legătură cu evenimentele din Decembrie 1989, nu sunt o excepție, nu sunt un fapt singular și, într-adevăr, toate versiunile care circulă acum, deși au trecut numai 30 de ani, s-au întâmplat mai devreme și în Franța și istoria a fost mistificată și există așa cum este.

Denis Buican: Eu sunt de acord cu Tudor Arghezi. El îmi spunea, l-am cunoscut și personal și mi se pare că spunea și într-o poezie, „istoria e jumătate mută și jumătate minte”.

Da, dar Cioran s-a mai înșelat o dată și în legătură cu Decembrie 1989, când a scris acel text, în „Le Nouvel Observateur” parcă, foarte entuziast, în care laudă tineretul din România care a răsturnat regimul comunist, dar am impresia că după aceea și-a schimbat opiniile în legătură cu evenimentele din România din 1989 – 1990.

Denis Buican: Bine, era și o minciună occidentală din punctul ăsta de vedere, fiindcă practic dictatura comunistă a lui Ceaușescu a fost înlocuită de demagogia pe care o vedeți – mai mult sau mai puțin capitalistă – dar nu a fost un fapt de revoluție autohtonă, ci mai degrabă de revoluție provocată, deci o lovitură de stat provocată de întâlnirea de la Malta (dintre Bush-tatăl și de Gorbaciov). Ceaușescu, care era un ucenic cizmar, nu și-a dat seama de faptul ăsta, că el devenea insignifiant, inutil, ba chiar nociv, fiindcă Occidentul l-a primit cu toate dezonorurile occidentale și în Franța, și în Anglia, și pretutindeni, cât era, se înfigea ceva între Pactul de la Varșovia etc. Dar după ce s-au înțeles cu Gorbaciov, deci a ajuns la complicitatea veche „vodca-cola”, nu mai aveau nevoie de mica Românie sau de micul dictator de la București.

Dar nu s-a întâmplat numai în România, s-a întâmplat cu toate țările din Estul Europei: cu Polonia și cu Cehoslovacia, cu RDG-ul…

Denis Buican: Asta fiindcă practic, am și spus-o, comunismul n-a fost autohton de la început și nici căderea lui n-a fost autohtonă la sfârșit. De ce? Practic, comunismul a fost impus de Armata Roșie, din pricina complicității „vodca-cola” între Stalin – Roosevelt – Churchill și epigonii lor, adică Armata Roșie a ajuns până la Berlin și a impus pe baionetele Armatei Roșii dictaturile comuniste. Când Gorbaciov a retras Armata Roșie, dictaturile comuniste au căzut.

Știți ce spunea un consilier sovietic al lui Elțîn, după dezmembrarea URSS? Mi-a spus un scriitor din Basarabia, de la Chișinău. Mi-a spus că Elțîn, într-o stare de beție foarte avansată, după ce a semnat în pădurea aceea din Belarus dezmembrarea URSS, a zis: „Uniunea Sovietică s-a născut într-o mare beție și-a murit într-o mare beție”.

Denis Buican: Într-un fel, e fără îndoială o figură de stil care poate fi luată în serios.

Da, dar totuși a întors soarta secolelor XX și XXI.

Denis Buican: Deci, practic țările respective au fost distruse de comunism și de postcomunism, prin înțelegerea marilor puteri. Comunismul a venit la putere pe baionetele Armatei Roșii, a plecat când ele s-au retras.

Cu sprijinul capitalului american și german, comunismul în Rusia când s-a instaurat.

Denis Buican: Lenin spunea pe drept cuvânt, e ceva veridic, capitaliștii sunt capabili să vândă și frânghia cu care vor fi spânzurați.

Da, este adevărat. Sunteți mulțumit de felul în care este cunoscută istoria României și tratată pentru viitor? Văd această carte, privitoare la Vlad Țepeș.

Denis Buican: Păi am scris o carte comparând „Dracula et ses avatars”, cum e văzut și în filme și în Occident și cu ce s-a întâmplat cu Stalin, Ceaușescu, dictaturile actuale, să spunem așa, unde de altfel am arătat și ceva caracteristic, fiindcă vorbeam înainte, a complicității „vodca-cola”. M-am trezit noaptea, înainte de Crăciun era, pe la 11 noaptea, când erau aici… Se spunea în Occident că se trag la București focuri… Ei bine, atunci au cerut și ministrul de Externe al Franței, dar și secretarul de Stat american, care e ministrul de Externe american, au cerut lui Gorbaciov să intervină în România. Eu am dat un comunicat prin Agenția France Presse, noaptea prin telefon, cum eram o personalitate cunoscută, care a ajuns la București, Iliescu mi-a confirmat că ajuns aici, în care am protestat cu indignare împotriva aserțiunii ministrului de Externe francez și secretarului de Stat american, care cereau intervenția rusească aici, fiindcă spuneam, date fiind raporturile dintre români și sovietici sau ruși, s-ar putea ajunge și la o mai mare vărsare de sânge, decât cea despre care se vorbește la București. Nu știu dacă asta a făcut ca Gorbaciov să nu intervină, dar în orice caz eu mi-am spus părerea și am avut dreptate contra oficialităților franceze – fiindcă ministrul de Externe reprezintă țara –, sau contra secretarului de Stat american. Însă asta arată nu numai miopia lor politică, sau absența de judecată politică a guvernului francez sau american, dar arată și complicitatea „vodca-cola”, înseamnă că ei erau complici cu Gorbaciov în căderea lui Ceaușescu, din moment ce îi cereau să intervină în România.

Păi Mitterrand se întâlnise cu Gorbaciov la Kiev cu câteva luni înainte.

Denis Buican: Bine, Mitterrand n-a fost el esențial, problema esențială a fost între Statele Unite și Gorbaciov, între Statele Unite și Rusia a fost cea mai mare complicitate, ca și după război. Practic, Roosevelt a permis lui Stalin, Churchill era mai mult sau mai puțin neputincios, dar eu consider că Roosevelt și Churchill ar trebui să fie ca și Stalin, ca și Hitler, erau criminali genocidari. Unul pentru genocidul de clasă, Hitler pentru genocidul de rasă. Churchill și Roosevelt ar trebui să fie considerați criminali de război. Știți că într-o noapte de beție la Kremlin, a scris Churchill pe o bucată de hârtie România este – cât a spus că este, 75%, dacă nu mă înșel, sau nu, 90% Kremlinul, Ungaria 75 % Kremlinul… Da cum puteai să împarți astfel, era și absurd, plus că era un dispreț total al așa-ziselor democrații, care sunt demagogii occidentale.

Spuneați că Cioran s-a arătat dezamăgit de evoluția României după 1989 și a ezitat, chiar a refuzat să vină în țară, deși fusese invitat.

Denis Buican: El m-a descurajat, ca și Ionescu, mi-au spus că nu e bine să vii în țară, de ce să dai crezare etc. Eu însă am venit, zic poate aduc cel mai puțin rău, aduc un pic de lumină, mai dau un interviu, mai public ceva. Nu i-am ascultat din punctul ăsta de vedere, nu știu dacă am făcut bine sau rău.

Când ați venit prima oară în țară?

Denis Buican: Păi am venit imediat. Eu nu m-am lăsat convins de convingerile lor. Eu sunt mai aproape de ce spunea tovarășul meu întru poezie, Mihai Eminescu: „Dară nimeni nu m-a face/ Să mă iau dup-a lui flaut/ E menirea, adevărul numa-n inimă să-l caut…”.

Văd că în poezia dumneavoastră există laimotivul ăsta, al găurilor flautului.

Denis Buican: Probabil că poezia, într-un fel, prin sunetul ei, prin armonia ei încearcă. Nu știu dacă reușește să acopere găurile flautului, adică găurile vidului, care năvălește de peste tot.

Asta este aprecierea unui poet sau a unui om de știință?

Denis Buican: Mai degrabă a unui poet.

În ce privește planurile dumneavoastră viitoare, aveți de gând să vă scrieți memoriile, să le povestiți?

Denis Buican: Memoriile sunt deja scrise într-o carte publicată, dar probabil că e uitată, drepturile îmi aparțin, deci ar putea fi republicată. Este „Viață sfârtecată între Răsărit și Apus. Memorii”. Se găsește în biblioteci, dacă o editură vrea să o publice, o poate publica. Asta este viața întreagă și în România, și în Franța, și în Occident, însă am scris o carte critică și despre universitatea franceză care ar putea fi tradusă – se găsește în biblioteci – „Université, vache folle et sacrée de la République” (Universitatea, vacă nebună și sacră a republicii) – este publicată la Paris, dar poate fi publicată și în România, pentru că sunt drepturile mele.

În încheiere vreau să faceți o comparație între diferitele tipuri de regimuri politice de putere care există în lumea asta. Democrația liberală sau ultraliberalismul, neoliberalismul și autoritarismul, totalitarism…

Denis Buican: Bine, totalitarismul, am spus deja, poate este mai aproape de ce se întâmplă în China, fiindcă acolo este ideologia, este nu numai un sistem autoritar, însă au o ideologie proprie. Ca să spunem așa, este o dictatură care poate trece către totalitarism. În trecut s-au cunoscut astfel de dictaturi, naziste, fasciste, comuniste etc. Acum China poate e cel mai bun exemplu, da poate și mai clar este cel din Coreea de Nord, unde este o dictatură totalitară piramidală.

Bun, e vorba de o excepție, dar nu vi se pare acum că se naște o polarizare la scară globală între mondialiști, globaliști și cei care sunt identitari, sunt suveraniștii, sunt naționaliști, să spunem așa?

Denis Buican: Din punctul ăsta de vedere eu aș fi mai moderat. Aș fi de acord cu aserțiunea lui Edgar Faure, care a fost prim-ministru în Franța și era un om inteligent, versatil din păcate, dar el spunea că nu el se schimbă, dacă e vorba de giruetă, ci vântul se schimbă. Adică trebuie să mergi cu vântul, să te întorci cu vântul, precum girueta. Edgar Faure spunea că poți să ai „indépendance dans interdépendance” (adică independență în interdependență). Nu cred că se poate ajunge la un naționalism pur de tip fascist, legionar sau de alt tip, fiindcă totuși este o interdependență economică între state, care nu poate fi negată. Bineînțeles că s-ar putea păstra o anumită autonomie, dacă România n-ar merge sau prin trădare, sau prin lene, sau prin incapacitate la faptul extraordinar pe care eu l-am întâlnit – aicea eu nu știu dacă e adevărat sau nu, nu-mi vine să cred – că legumele, fructele, se importă de nu știu unde. Asta nu s-a întâmplat niciodată înainte de comunism în țara românească, iar în comunism dacă a fost foamete a fost din pricină că se dădea totul Rusiei sovietice…

Sau mergea la export în ultimii ani.

Denis Buican: Da, deci din punctul ăsta de vedere, voiau să acopere cu producția agricolă, alte datorii. Poate asta a fost și greșeala mare a lui Ceaușescu din ultimii ani; a făcut foamete în țară ca să acopere datoriile. Poate era mai bine să ajungă dator, fiindcă atunci l-ar fi ținut ăia în viață ca să-și plătească datoriile.

Vă pun o ultimă întrebare incomodă: cum vedeți viitorul apropiat sau mijlociu al României?

Denis Buican: Eu nu sunt determinist nici în filosofie, nici în știință, sunt probabilist, deci n-aș putea răspunde cu precizie unei astfel de întrebări care ar cere absolutul. Adică să am știința absolută, nu mă cred că am puterea absolută a eventualului Creator, Atotputernic.

Dar probabilistic vorbind?

Denis Buican: Probabil că este mai aproape de ce spunea Cioran, l’elan vers le pire” sau de ce spunea Paul Valéry, „un avance de l’avenir à reculons”, sau de ce spunea și tovarășul întru poezie, genialul poet Mihai Eminescu – îi spun tovarăș întru poezie, ca tovarăș de breaslă, nu vreau să mă compar cu geniul incomparabil al lui Mihai Eminescu – el spunea undeva, dar eu l-aș corija generalizând că: „Numai biet român săracul/ Îndărăt tot dă ca racul”. Dar eu aș spune „Numai bietul om săracul/ Îndărăt tot dă ca racul”, că peste tot s-a ajuns la un fel de balamuc „urbi et orbi”, să vorbesc ca Merkel, sau ca să vorbesc ca papistașii la un balamuc urbi et orbi. Tot așa l-aș corija pe Mihai Eminescu când spunea: „Astă pleavă, ăst gunoi,/ Să ajung-a fi stăpână și pe țară și pe noi!”. Eu aș spune: „Astă pleavă, ăst gunoi,/ Să ajung-a fi stăpână și pe lume și pe noi?”  (…)

Concluzia dumneavoastră este amară dar îndeamnă la reflecție. Vă mulțumim foarte mult pentru interviul pe care ni l-ați acordat.

Denis Buican: Și eu vă mulțumesc pentru primire și sper că o să aveți curajul, spre deosebire de alte interviuri, care n-au fost date în direct, să arătați tot ce-am spus fiindcă de obicei, în unele interviuri se tăiau unele lucruri care erau… li se păreau prea abrazive, nu știu cum să zic.

Cu siguranță o să-l dăm pe tot, vă mulțumim.

Denis Buican:Și eu vă mulțumesc.

You May Also Like

„Fără titlu”, o lume a iubirii în viziunea actriței Ada d’Albon. Interviu audio

Limba română, o moștenire pentru urmașii noștri

O viață printre cărți, gazete și războaiele lumii. INTERVIU VIDEO cu reputatul gazetar și scriitor Corneliu Vlad

Filozofia poetului american Leonard Schwartz a fost marcată de întâlnirea cu Emil Cioran (audio)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *