Astăzi, la 132 de ani de la trecerea în neființă a lui Mihai Eminescu, opera „luceafărului poeziei românești” continuă să dea strălucire spiritului românesc. Cum altfel am putea evoca memoria „poetului nepereche”, cum l-au numit unii critici, a „ultimului romantic”, cum l-au definit alții, când Eminescu încă luminează suveran literatura noastră de la înălțimea de neatins a luceferilor pe care, adeseori i-a coborât în versurile sale? Luna, care strălucește la Agapia „cu lumina ei fecioară” e a lui Eminescu, scria cândva Garabet Ibrăileanu. Marea, pe care n-a văzut-o vreodată, la țărmul căreia își dorea să fie lăsat să moară „în liniștea serii”, e tot a lui. Izvoarele, codrii „de aramă”, șesurile peste care „trecut-au ani”, „tot ce mișcă-n țara asta, râul, ramul…” îi aparțin îmbrățișate, îngemănate și adâncite în strofe de nimeni mai frumos cântate. Au fost voci care au afirmat că „în afară de Eminescu, totul este aproximativ în literatura română”, altele care au spus că „e tulpina eternităţii româneşti”, că „descălecat din genună, e împăratul adâncului şi înaltului românesc”… Şi au fost mii sau sute de mii de condeie naiv tinereşti ori suveran înţelepte care, vreme de un secol şi ceva, au avut aplecarea şi cinstea de a scrie şi diseca în amănunt opera şi viaţa lui Mihai Eminescu, de la măruntele compuneri şcolăreşti şi până la marile lucrări literare. Dintre aceştia am ales două „voci” care să evoce (prin două întâmplări, poate mai puţin cunoscute) dâra de lumină lăsată de personalitatea şi prefirarea prin vers a drăguţului de Eminescu: Ionel Teodoreanu şi Constantin Noica.
Atât de fragedă, te-asemeni….
În cartea sa „Masa umbrelor”, Ionel Teodoreanu povesteşte: „Se spune că într-o seară târziu, niște domni studenți petreceau în cramă. Îndată au pișcat struna glumeață a anecdotelor, și-au hăulit entuziasmul, au băut, dând dușcă, au cântat până la răgușeală, iar s-au răcorit și s-au înfierbântat în puterea vinului, din nou au huit, au răsturnat împărății și leau clădit într-altfel și cu încetul au ajuns până la malul înfiorat al versului: Atât de fragedă, te-asemeni/Cu floarea albă de cireş… Versul lui Eminescu a fulguit frăgezimi de creangă primăvăratică peste frunțile lor, dându-le zâmbetul blând al bărbatului dus de visare spre obrazul acelei fete care e luminişul tinereţii lui.
Între timp, un bărbat fără soț a intrat în pâcla crâșmei, așezându-se cât mai departe de tumult, la o masă de lângă peretele dimpotrivă. Haină roasă în coate. Frunte înaltă, chică neagră, obraz palid, aparținând mai mult luminii de lună decât vieții soarelui. A cerut vin, și-a răzimat tâmpla în pumn, cu cotul pe masă, și a rămas cu umbra și cu paharul. Au trecut câteva clipe, până când unul dintre studenți l-a observat pe cel singur și la o parte din lume. Obrazul acelui tânăr cu frunte bombată a tresărit, acoperindu-se de mirare. Aplecându-se către ceilalți le-a șoptit un nume. Toți au amuțit, clădind biserică de tăcere în noaptea vinului. Și toți au rămas cu capetele răsucite și ochii căscați spre profilul de singurătate al noului venit. Apoi, trezindu-se din uitarea de sine, s-au sfătuit între ei, și-au scotocit buzunarele și, adunând para lângă para, au comandat, cu șoaptă, un vin „din acela”. După un timp, crâșmarul s-a înapoiat cu lumânare, aducând tocmai din fundul beciului un anume șip cuprins în odăjdiile ațelor de păianjen.
Şed la masa mea de brad…
Studentul a luat sticla, două pahare, și cu sfioșenie s-a apropiat de masa singuraticului rugându-l să ciocnească cu el în numele grupului de studenți. Acesta, văzând paharul întins, s-a ridicat, l-a luat și l-a dus la gură, după ce a ciocnit cum se cuvine la o așa cinstită pofteală. Dar înainte ca buza lui să ajungă la pahar, ochiul a întâlnit aur grav, iar nara a simțit mirosul frunzei de nuc a unei toamne de mult scuturate. Solitarul a respirat adânc și a spus închinând: „Dragii mei băieți, vă mulțumesc din suflet pentru cinstea pe care mi-o faceți. Dar mă întreb: oi fi eu vrednic de asemenea Cotnar?”
Iar tânărul celuilalt pahar nebăut i-a răspuns, ridicându-l: „Doi români numai sunt vrednici să bea Cotnarul. Unul e Ștefan cel Mare. Celălalt e Mihai Eminescu. Să ne trăiască!” În crâșma cu zid adânc, cu ferestre zăbrelite, cu pereți afumați și plafon boltit, unde simți străfund beciul cu strășnicia butoaielor, s-a lăsat liniște grea. Era un adânc de noapte cu atâta tărie de lună plină, că toate păreau de pe un alt tărâm, alături, dar departe, ca sub pleoapele închise de visare ale lui Mihai Eminescu. Parcă mirosea a frunză de nuc, amar. Parcă plecaseră în miez de noapte rândunelele, ostenind văzduhul de atâta ducă. Răsună din nou clinchet de pahare. Aşa îşi cinsteau, pe vremuri, ieşenii poeţii…!”.
Dacă am avea ţeasta lui Eminescu…
În cartea sa „Jurnalul de la Păltiniş”, Gabriel Liiceanu notează ceea ce spunea, cu câteva decenii în urmă, Constantin Noica despre Eminescu: „Am donat bibliotecii Astra din Sibiu xenogramele la cele 15 caiete eminesciene fotocopiate, pe care le-am făcut acum vreo trei ani şi pe care le dădusem în păstrare lui Relu Cioran. Le-am dat însă cu o condiţie: cu condiţia ca biblioteca să se oblige să transforme în fotocopii microfilmele existente la Biblioteca Academiei ale celorlalte caiete. Şi cu condiţia ca ele să fie expuse pentru a fi răsfoite, şi doar scoase la cerere. Iar la conferinţă le-am spus că dacă am avea ţeasta lui Eminescu aşa cum au vecinii noştri ţeasta lui Lenin, este neîndoielnic că milioane de oameni s-ar perinda să o vadă. Dar noi nu avem ţeasta lui Eminescu. Noi avem, cu caietele lui Eminescu, ceea ce se afla în ţeasta aceasta. Şi credeţi că nu există câteva mii de oameni care să fie curioşi să vadă ce se afla în ea? Le-am spus apoi că le dau termen un an să transforme microfilmele de la Biblioteca Academiei în fotocopii mărite la scara caietelor. Şi dacă nu o vor face întrun an, am să le iau înapoi xenogramele şi am să le duc la Constanţa unde Eminescu nu a fost niciodată, deşi a cântat marea aşa cum a cântat-o. Şi cum în fiecare vară vin acolo zeci de mii de tineri să-şi prăjească trupul la soare, aşa se vor găsi poate câţiva dornici să-şi prăjească şi creierul, uitându-se la caietele lui Eminescu.
Cum stă lumea noastră în drăguţul de Eminescu
După conferinţă, a venit la mine o profesoară de română, care m-a rugat să-i dau un autograf pentru fetele liceului „Gh. Lazăr” din Sibiu. Şi pentru că a fost vorba despre Eminescu, am să vă spun ce am scris. Deci: Către fetele Liceului Gh. Lazăr din Sibiu: „Nu stă lumea într-un drăguţ”, zice înţelepciunea satului. „Ba stă”, zice fata. Şi fata are dreptate. Căci stă câteodată lumea într-un drăguţ, aşa cum stă lumea noastră în drăguţul de Eminescu”.
La data de 15 iunie se împlinesc 132 de ani de când trupul său a devenit pulbere geologică amestecată în ţărâna de veacuri a neamului românesc. Însă, stelar, spiritul său luminează cu tăria Luceafărului din sisteme planetare şi galaxii neştiute, poezia românească şi pe cei care (încă) îi cunosc şi-i recită versurile. La finalul cărții „Viața lui Mihai Eminescu” marele critic literar George Călinescu scria: „Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtare, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a unui crin de tăria parfumurilor sale”. Dar până atunci, „Toate-s praf…Lumea-i cum este…Și ca dânsa suntem noi!…”.
