Editura EIKON a lansat în România cartea „Für Elise”, autor Ada D’ Albon. Actriță și autoare a două volume deja publicate, „Ultima vară în Bretania. Istoria unui exil”, Curtea Veche, 2018 și „Fără titlu”, EIKON, 2020, Ada D’ Albon propune publicului român un roman polițist care reprezintă, din anumite puncte de vedere, o rescriere modernă a destinului Vitoriei Lipan. Acest lucru este vizibil prin întruchiparea personajului Vitoria Lungu care-și caută, de această dată, fiul dispărut și nu bărbatul, ca în cazul”Baltagului” lui Sadoveanu.
Înțesat de intrigi spumoase și ițe încâlcite, în jurul unei minți diabolice și criminale, romanul urmărește traiectoria mai multor personaje, din România și din Franța, într-o lume a artei, culturii, frumuseții, splendorii, pasiunii, dar și a râvnei nestăvilite, afacerilor murdare, crimelor multiple, secătuirii și murdăriei morale. Prin drămuirea echilibrată a planurilor pe care autoarea le țese în roman, lectura poate reprezenta o desfătare literară pentru fanii acestui gen literar și nu numai. Urmărind cu abilitate caracterul personajelor, suspansul stârnește nu doar curiozitatea, ci implică și cititorul în dezlegarea misterelor care sunt îngroșate de tușa cuvântului bine strunit, de tiparele umane ale personajelor și popularea romanului cu diverse povești de dragoste, unele dintre ele stranii, bolnave, altele de o puritate rar întâlnite, care merg până la sacrificiu deplin (cum este cazul mamei, personajul principal al romanului, care reușește să descopere adevărul sumbru al dispariției fiului).
Fragment din prefața semnată de scriitoarea Cristina Struțeanu
„[…] Cel mai mult mă încântă că personajul cheie, Vitoria, e o eroină cu adevărat de roman, cu trăsături profunde, nu o Miss Marple a Agathei Christie, doar dezlegătoare de enigme precum de cuvinte încrucișate, sport inteligent, sigur. Pare însă prea puțin, dacă tot se poate mai mult. Nici Melania Lupu a Rodicăi Ojog-Brașoveanu n-ar putea-o ajunge, fiindcă obârșia Vitoriei e specială, strașnică. Nici personajele Dariei Dontsova, cu toată setea lor de dreptate, nu-i pot atinge profilul Vitoriei.
Nu-i așa că numele acesta – Vitoria – v-a spus ceva? Ei bine, da, dar nu e Lipan. Ci Lungu. Și nu-și caută bărbatul, pe Nechifor, baciul cu căciula brumărie, la rândul său nu ivit din nimic, ci născut din Miorița… A purces noua Vitorie, ideatic, din Baltagul, din acei munți dintre Sabasa și Suha, și – ce să-i faci – acum e orășeancă, școlită din plin, peregrinând prin Franța după fiul ei dispărut. Prenumele lui Alexandru, fiul arhitect e un fel de Gheorghiță, da, fire moale, aproape paradoxal urmaș al unei muieri vajnice, de neoprit. Vitoria Lipan „se uita ascuțit și cu îndârjire”. La fel, Vitoria Lungu „fu categorică” / „hotărî aprig” / „spuse crâncen” / „îl tulbură” / „cu dorință răvășitoare” / „cu fața crispată” / „zise ferm, ritos”…
Vitoria Lipan îi spunea omului ei: „Eu te cetesc pe tine, măcar că nu știu carte”. Aici, ce să fac, ce să facem, munteanca îi e superioară orășencii. Ea, care „îndura puterea omului ei, fără să-și domolească dracii”. Adică o mamă de bătaie, am înțeles eu prea târziu… Iar pe noua Vitorie n-aș vedea-o îndurând asta. Deși, când a fost demisă din profesor universitar de limbă franceză, la Universitatea din București, și trimisă mult mai jos, la muncă umilă, ca simplă bibliotecară, n-a crâcnit și și-a făcut cu demnitate datoria… Așa erau vremurile. Nedreptățile de astăzi, poate chiar de aceea, ne și par mai mari.
Am plonjat în plin matriarhat modern. Se confruntă două principii feminine. Ca-n basme, Binele și Răul aglutinează-n jur aliați, atrași magnetic, antitetic. Nici Făt-Frumos sau Harap Alb n-ar fi biruit fără atâtea ajutoare, știm, nu? Vitoria se-nconjoară, neprogramatic, de pur și simplu, cu muieret umil, femei din cele trebăluitoare, dar știutoare ale rosturilor firii. Nenumărate chiar, pe oriunde pășește, în peregrinarea ei, fie-n România, fie între Paris și L’Isle Adam, pe malul Oazei sau la Quiberon, pe malul oceanului, Vitoria atrage… o portăreasă, o menajeră, o guvernantă, o manageră de hotelaș pârlit, o laborantă, o fostă soție, o imigrantă bătrână în cărucior, cu un motan roș, o bunică de la țară… Toate mai mult în vârstă, dar săritoare, cu lacrimile de compasiune la ele, oricând. În buzunarul de la șorț. Gata imediat să-și suflece mânecile și, băgați de seamă, suntem în Franța… Adică, gest uman de solidaritate, fără frontiere. Până și câinele funcționează. Doar el găsește, bineînțeles în râpă, cadavrul celui căutat de Vitoria. Numai că e, săracul, un cățel de oraș, o corcitură veselă, nu Lupu din Baltagul.
Cealaltă forță se cheamă Eliza. Și abia acum vom pricepe de ce se numește astfel romanul. E și un indiciu scenografic, un decor. Partitura lui Beethoven cu acest nume, „Für Elise”, stă la vedere, pe un pian. Într-o fotografie unică, bombă cu ceas. Nu vă spun mai mult! Unde însă partitura e cacialma. Pentru – für – Elise, se mobilizează tot felul de bărbați, numai bărbați. E chiar fabulos. Pe dumnealor n-o să-i înșir. Între ei, firește, fiul Vitoriei. (De aceea, ea urlă când îi găsește cadavrul și-l zgâlțâie: IMBECILULEEE…) Plus că toți sunt orchestrați, manipulați, unii împinși să ucidă de către această evident superbă, grațioasă, irezistibilă, fatală și… criminală Mari-Lise, adică Elisabeth, adică Bethy, adică românizata Eliza. Miza crimelor, ce să zic, odioase, e bănetul, moștenirea. Atâta frumusețe feminină și niciun pospai de dragoste, văleu! Ea, da, o stârnește, până-n pânzele albe. A propos, cunoașteți expresia? Pânzele albe reprezintă giulgiul. Deci e la propriu…”
Foto: Mădălina Cornina Diaconu
Fragment din primul capitol al romanului „Für Elise”, autor Ada D’ Albon
Amélie urcă în goană scările două câte două și, tremurând de frică, descuie ușa intrând ca o fantomă în raza palidă de lumină ce se furișa din dormitor. Fără s-aprindă lampa mare, aruncă o privire către mama ei care dormea liniștit și se apropie de geam în vârful picioarelor. De după perdea, privi neliniștită în stradă la individul care aștepta neclintit în fața blocului. Era un om banal; nu prea înalt, cu o mutră ștearsă. Un om care o urmărea de vreo câteva zile.
La început Amélie nu-i dădu nicio atenție, dar, când realiză că tipul o urmărea peste tot, biata fată fu cuprinsă de groază; și, când auzi sunând la ușă, Amélie tresări cu un țipăt ascuțit. Cu toate că bărbatul nu se mișcase de pe trotuar, Amélie ezită înainte să deschidă.
– Cine-i ?
– Deschide, îi strigă vecina și prietena ei Bernadette. Ce stai în întuneric? întrebă ea intrând veselă.
– Sst! Vino să vezi! Amélie o trase pe Bernadette către geam.
– Vezi și tu! De data asta m-a urmărit și la dus, și la întors. De ce se uită-n sus? Ce-o fi așteptând?
– Parc-ar fi un cățel care-și așteaptă stăpânul.
– Ce vrea de la mine? se-ntrebă intrigată Amélie.
– Vrea omul să știe unde locuiești. Poate vrea să-ți trimită flori, râse Bernadette aprinzând lumina.
– Nu trebuia s-aprinzi! În loc de răspuns, Bernadette îi dădu un brânci Ameliei care se pomeni în fața ferestrei.
– Ei, domnule, țipă ea către necunoscut, pe dumneaei o cauți?
– O s-o trezești pe mama…
– Așa, cel puțin, o să știe că l-ai remarcat. Necunoscutul își aprinse, calm, o țigară, privind către geamul luminat, ca și cum ar fi vrut să se asigure că a localizat bine etajul, și plecă fără să se grăbească.
– Pariez că mâine ai să primești o scrisorică de amor, mai zise prietena.
– Prostii! răspunse îmbufnat Amélie.
– Cum se simte maică-ta?
– Doarme.
– A luat iar somnifere?
– Bănuiesc.
– Ar trebui să cauți pe cineva să stea cu ea.
– Știi bine că nu suportă pe nimeni. Anne, mama Ameliei, constituia o problemă complicată.
După moartea soțului ei și mai ales după plecarea definitivă în America a fiicei ei celei mari, sora Ameliei, Anne se cufundă într-o stare depresivă ireversibilă, stare însoțită de alcool și crize de disperare. Femeie cu o personalitate puternică și viață tulbure, era azi impulsivă și independentă, refuzând cu îndârjire să se supună altora. Fetele rămaseră încă un timp să pălăvrăgească, înainte de a se duce fiecare la culcare. Cum amândouă locuiau la același etaj și cum lucrau împreună într-un laborator de analize medicale din micul orășel de pe malul Oazei, cele două domnișoare deveniseră nedespărțite.
A doua zi dimineață, Bernadette veni să-și bea cafeaua împreună cu amica ei. Amélie prepară un ceai cu pâine prăjită pentru maică-sa.
– Bernadette e aici? întrebă Anne, împingând cu un gest de lehamite tava.
– Bună dimineața, doamnă, cum vă mai simțiți? zise tânăra fată, vârând capul pe ușă.
– Ce întrebare! Prost! Cum vrei să mă simt?
– Nu e bine să stați toată ziua singură. Am vorbit cu vecina de jos. E gata să vină când doriți. Și ea tot singură e!
– N-are decât să fie la ea acasă. N-am nevoie de nimeni!
– Cum vreți. Dacă nu vă simțiți bine, telefonați-ne la laborator.
– Ce-mi tot repetați toată ziua, bună ziua, aceeași frază!?
– Nu vă supărați, doamnă!
– Da’ cine se supără? Da’ nici să mă luați de idioată!
– Nimeni nu te ia de idioată, mamă, interveni Amélie cu blândețe. Suntem doar neliniștite pentru tine.
Anne se întoarse cu spatele și-și trase pătura peste cap. Fetele ieșiră în vârful picioarelor.
– Poate ți-o fi lăsat două vorbe dulci în cutia de scrisori misteriosul îndrăgostit, șopti Bernadette. Amélie ridică plictisită din umeri și deschise cutia de scrisori:
– Numai reclame. Nici urmă de scrisoare; și, scoțând teancul de hârtii, le trânti în brațele prietenei: Spală-te pe cap cu ele!
Pe unul din plicuri se putea citi cu litere de-o șchioapă: „Deschideți imediat”. Bernadette desfăcu plicul. Amélie i-l smulse și scoase cu un gest brusc scrisoarea pe care o citi cu voce tare: „Dumneavoastră domnișoară ce sunteți atât de timidă și atât de chinuită de probleme familiale, veniți negreșit să mă cunoașteți.
Vă ofer, pentru dumneavoastră excepțional, o primă vizită gratuită. Grăbiți-vă să profitați de această șansă rară, altminteri riscați să nu aflați niciodată ce cadou extraordinar vă rezervă Destinul. Dețin puteri miraculoase și pot dezvălui viitorul. Madame Régine, ghicitoare diplomată, talent ereditar.” –
Sper că nu crezi în idioțeniile astea! Bernadette o împinse pe Amélie spre ieșire. Na! Ai și o vedere din America. De la soră-ta.
– De unde știe, madame Régine asta, că sunt timidă?
– Mai toată lumea e timidă. Ghicitoarele astea trimit sute de scrisori, toate la fel, și cei timizi cad în plasă.
– Nu vezi că știe că am probleme de familie?
– Cine n-are?
– Uite, tu!
– E o grea problemă să n-ai nicio familie, ca mine. Ce scrie soră-ta? Amélie citi cele câteva rânduri scrise pe o carte poștală:
– „Un gând duios din partea surorii tale celei rele. Ai răbdare, într-o zi totul se va aranja. Ai încredere în destinul tău. Nu uita sfaturile mele, rămâi discretă așa cum te-am rugat, cu dor, Betty Boop.” Nu ți se pare că-i o coincidență bizară?
– Ce coincidență?
– Scrisoarea ghicitoarei și vederea de la Betty? Una întărește spusele celeilalte. Cred că mă voi duce să văd ce-mi spune această madame Régine.
– Dacă n-ai ce face cu banii…
– Măcar vizita asta gratuită.
– Fă ce vrei!
Bernadette trânti portiera și mașina porni nervos.
