Pe maestrul Nicu Dumitrescu îl cunosc de ceva vreme prin intermediul unor prieteni comuni, artiști ca și el. Dacă stai de vorba cinci minute cu el, ai impresia că vă știți de-o viață, iar dacă ar fi să-l compar cu ceva, l-aș compara cu bulele din spuma unei șampanii. Se mișcă permanent, vorbește continuu, ochii îi joacă în cap neîncetat. E genul de prieten alături de care sigur nu te plictisești, indiferent dacă mergi la pescuit, la vreun chef sau oriunde altundeva…
Plin de umor și de șarm, când stai de vorbă cu el nu trebuie decât să te așezi comod în fotoliu, să-ți aprinzi o țigară (în timpul interviului cred că am fumat un pachet întreg) și să-l asculți. Atât! Te simți ca la un spectacol bun de teatru. Vorbește cu patos, este când vesel, când serios, se enervează ori se calmează, devine profund, melancolic, dă sfaturi, citate, apoi iar râde molipsitor și devine vesel. Pe scurt o bucurie de om…
În contrast cu felul lui de-a fi, un om alături de care este imposibil să te plictisești, când vorbește despre arta lui devine profund, chiar serios. Se vede clar că iubește ceea ce face. Sunt convins că dacă îl rugam să-mi vorbească de marile lui iubiri, nu vorbea cu atâta patos. Vorbindu-mi de simbolistica la care apelează atunci când creează, m-a trecut prin toata istoria planetei, m-a luat de acum 22.000 de ani de la cultura Turdaș – Vinča și m-a adus până în zilele noastre, chiar puțin în viitor (aici eu m-am umflat în pene fiind născut în Turda, iar când i-am povestit soției a început să râdă și mi-a zis că sunt neandertalian😊)))
L-am rugat pe Nicu să-mi încadreze arta lui într-un stil… Atât mi-a trebuit! A durat cel puțin 30 de minute să-mi explice. Ce am înțeles eu, cu mintea mea de ardelean, e că arta lui e o combinație (se putea altfel la Nicu?) între sculptură, grafică, modelarea sticlei, a metalului, pictură, scriere, caricatură etc. Lucrările lui sunt – în același timp – simple, complicate, profunde, serioase, frumoase, astrale și pământene. Sunt de o mare sensibilitate și vibrație artistică. Dacă ar fi după mine, ar trebui inventat un nou tip de artă (încă nu îmi dau seama care ar fi cel mai potrivit nume). Cert este că lucrările artistului Nicu Dumitrescu, ar merita să fie însoțite de un CD pe care să fie înregistrată povestea autorului despre fiecare lucrare. Vă asigur că istorisirile artistului ar fi cel puțin la fel de interesante, precum operele sale de artă.
În final, îmi permit să vă dau un sfat de călătorie, precum agențiile de turism: dacă se întâmplă să-i treceți pragul maestrului Nicu Dumitrescu (vă asigur că nu veți regreta!) înarmați-vă cu cel puțin un pachet de țigări (dacă fumați), o baterie de vin cu sifonul aferent (vorba maestrului) și foarte-foarte mult timp la dispoziție. Veți avea o experiență unică!
După aproximativ cinci ore de fotografiere a lucrărilor și a discuțiilor colaterale (în naivitatea mea, eu mă gândisem că totul va dura maximum o oră), rămas demult fără tutun, îmi strâng studioul foto mobil și dau să plec. Afară deja se înnoptase. Maestrul îmi pune în brațe o superbă lucrare de a sa. O carte deschisă, realizată din sticlă, așezată pe un postament din metal format din elementele primordiale: cerc, triunghi, pătrat. Mă revolt și-i zic că mă jignește, că nu vreau să primesc nimic. Am realizat acest interviu pentru că merită și prentru că a fost o încântare să-l am interlocutor. Replica maestrului: „Nu-i pentru tine…, e pentru soția ta (care, printre altele, este și redactorul-șef al acestei reviste)”. Aha, zic eu, deci tot cu d-astea umblăm ca pe vremea lui Nea Nicu, că tot suntem în atelierul maestrului Nicu Dumitrescu. Ce să mai zic! Vorba regretatului Toma Caragiu, unii muncesc și alții primesc cadouri, „că așa e în tenis”.
Copilăria și adolescența au fost marcate de simbolurile artei
În discuțiile purtate, am aflat că artistul s-a născut în frumosul cartier Obor, aproape de Târgul Moșilor, unde a avut parte de o copilărie așa cum și-ar dori-o poate cei mai mulți dintre cei mici. S-a jucat mult și, de când era foarte mic, a fost pasionat de modelaj, de culori și desene. Și-a dorit să urmeze cursurile unui liceu de artă, însă vocea rațiunii părinților l-au făcut pe Nicu să se răzgândească. De ce? Din cauza locurilor limitate la o facultate de profil. Cu toate acestea, artistul a urmat și cursurile unei școli de arte plastice, însă la liceu a făcut mecanică fină. A fost perioada când Nicu s-a bucurat din plin de atmosfera boemă a cârciumilor din zona Bulevardului Dacia, Bulevardului Magheru și celor până spre Stadionul Dinamo, unde erau restaurantele „Ghiocelul” și „Siretul”, de unde luai cu 11 lei bateria de vin cu sifon și îți cânta lăutarul la ureche. Așa era atmosfera anilor ’75. Pot spune că viitorul artist a fost marcat de artă atât în perioada copilăriei, cât și a adolescenței, iar timpul în care l-am „descusut” pe maestru a fost o reală plăcere, deoarece m-a ajutat să descopăr omul din spatele unor lucrări fascinante.
„Mi-a plăcut, dar e adevărat că în liceu am continuat cu arta ocupându-mă de poavazarea liceului. Am scris inclusiv panouri cu discursurile lui Ceaușescu aranjate cu fotografii, astfel încât să arate bine. Am făcut două laboratoare în liceu, laboratorul de automatizari și cel de tehnologie, adică aranjate de mine. În liceul ăla aveam două camere ale mele, cu cheia la mine. Am avut o viață frumoasă. (…) În momentul în care am dat examenul la mecanică fină eram în jur de șase pe loc. Eu mi-am urmat drumul. Nu o s-o uit niciodată pe diriginta care ne ridica pe fiecare în picioare să spunem ce vrem să facem. Când m-am ridicat eu în picioare și am spus că o să dau la Facultatea de Mecanică fină, diriginta m-a întrebat dacă voi da la seral ori la subingineri. Deja mă așezasem pe scaun și i-am zis să nu se supere pe mine, dar mă voi înscrie la secția de ingineri, la zi. Apoi, când m-am dus să-mi iau actele, directorul tehnic al liceului m-a luat în brațe și nu-i venea să creadă că am intrat la facultate”, mi-a povestit Nicu. După ce a terminat facultatea, în loc să se angajeze la proiectare SDV (scule dispozitive verificatoare), profesorul îndrumător l-a convis să se angajeze la matrițerie. După vreun an și patru luni a ales totuși proiectarea SDV, deoarece acolo „imaginația trebuie să-ți lucreze tot timpul”. După cum a povestit maestrul, „a fost o meserie care mie mi-a plăcut mult: proiectare SDV. În timpul ăsta mai făceam broșe, cercei, bățări, aveam o grămadă de comenzi. Le faceam de mână, asta întâmplându-se în anii ’87- ’88. Vindeam în cămine, în Regie, la Drept, la ASE. Mărțișoare nu prea am făcut. De ce? Trebuia să le faci pe toate la fel și mie nu mi-a plăcut niciodată să fac două chestii identice. Când faci al doilea și al treilea produs la fel, ai intrat în serie și atunci creativitatea unde e? La un moment dat, un prieten mi-a zis o vorbă. Tu nu faci sculptură propriu-zisă, tu faci o grafică a lucrării. Sunt lucrări pe care le fac fără nicio schiță, ea se află în capul meu, o văd, o rotesc, dar în capul meu. De multe ori mi s-a întâmplat să fac schița și produsul final să iasă altceva. De ce, pentru că apare diferența între 2D și 3D. Apare diferența între linie și volum. De aceea îmi place să mă joc cu grafica 3D. La mine, obiectul e grafica 3D. Dacă ești atent, foarte multe din lucrările mele nu au volumul ăla de sculptură, să te învârți în jurul lui. El îți arată ceva, căci la fiecare schimbare de poziție vezi altceva”.
Nicu Dumitrecu a lucrat și ca inginer, iar în ianuarie 1990 a înființat un sindicat cu 9.500 de oameni. Mi-a povestit cum l-a refuzat pe Corneliu Coposu, care l-a invitat să se înscrie în PNȚCD, pe motiv că nu dorește niciodată să se înscrie în vreun partid. Bariera dintre munca la stat și cea de întreprinzător particular a depășit-o în anul 1994, când s-a apucat împreună cu doi amici să facă decorațiuni interioare, însă după primele comenzi, prietenii săi s-au apucat să împartă banii. În schimb, el dorea ca primii bani să-i reinvestească în materiale și să acumuleze un capital de 5000 de lei, iar abia apoi să împartă profiturile. S-a stricat afacerea cu amicii săi, însă el a rămas cu firma, iar la un moment dat avea chiar și 11 angajați. De-a lungul timpului a fost asociat și cu Mircea George Grigorescu (fostul pilot de raliuri al Uzinei Dacia, câștigător al multiple titluri la nivel național, Maestru al Sportului în Automobilism), a colaborat și cu Amway „Romania” (când și-a dat seama că vânzările îi ocupă prea mult din timpul său), iar prin 1998 a avut ocazia să-l cunoscă pe David Rosenberg, inventatorul adevizului Laticrete.
„Acest om mi-a schimbat viata! M-am dus la Arhitectură, unde a avut loc o prezentare în limba engleză. Foarte frumos, mi-am dat jos sacoul, am făcut probe cu gresie, cu faianță, iar după vreo 3-4 ore de prezentare, îl aud pe David Rosenberg că ne mulțumește pentru participare și că roagă vreo patru persoane, printre care și pe mine, să rămânem la o nouă discuție. Discuția a avut loc la o cârciumă din zonă, unde am descoperit că Rosenberg vorbește limba română. El a spus atunci, că este evreu originar din România și a început să explice care este afacerea.
<<Acum, că tot discutăm în limba română, v-am mai spus, dar nu știu dacă m-ați înțeles în limba engleză. Era vorba de vreo 200.000 de dolari, ca să iau reprezentanța firmei în România. Nu am banii ăștia. Îmi zice… Nu, tu ai rămas aici din altă cauză… Clar că distribuția o va lua altcineva, dar o să le spun celor care o vor lua că orice comandă, rugăminte, din partea ta, să le trateze ca și cum ar veni de la mine>>. Și eu chiar am vândut cantități mari. Omul ăsta m-a învățat o grămadă de chestii, cum ar fi: să nu iei niciodată toată pielea de pe un client; dacă o iei toată, urlă și fuge; dacă urlă, aud și alții și nu e bine; dacă fuge, fuge mai repede ca tine și nu-l mai prinzi niciodată. <<Fă altfel: ia-i o bucățică azi, ia-i o bucățică mâine și o să vezi că vine singur mâine la jupuit. Măi Nicule, știi care e diferența între un evreu și un jidan?>> Da de unde să știu eu? Zice: <<Dacă un evreu îți propune să faci o afacere fă-o! Un evreu știe că o să câștige cine merge la afacere. Dacă un jidan îți propune să faci o afacere, fugi cât poți tu de repede!>> Păi bine, dar de unde să știu eu care e evreu și care e jidan? <<Pentru că tu nu ești evreu, nu ai de unde să știi, deci trebuie să riști!>>, a povestit artistul plin de vervă.
Și-a amitit apoi de prima sa comandă în publicitate și cum evreul l-a sfătuit că trebuie să își găsească un client important pentru care să lucreze, căci de acolo vor apărea alte oportunități. Atunci, Nicu Dumitrescu și-a făcut prima oară cărți de vizită și s-a dus direct la reprezentanța Panasonic, unde a avut șansa să fie primit de Bobby Durbac, directorul de marketing, care era nimeni altul decât fiul celebrului rugbist Radu Durbac.
Nicu Dumitrescu i-a propus atunci lui Bobby Durbac să colaboreze pe publicitate, însă acesta i-a arătat un dulap imens cu bibliorafturi, unde erau dosarele unor firme care doreau să colaboreze cu Panasonic. Cu o siceritate dezarmantă, Nicu Dumitrescu i-a spus direct lui Bobby Durbac că el are o firmă mică, cu doi angajați și că la el nu funcționează „telefonul fără fir”. S-au revăzut peste două zile, timp în care Nicu a creat o nouă siglă pentru Panasonic. Așa a început o colaborare fructuoasă, care a durat vreo cinci ani, până când Bobby Durbac a ajuns director marketing pe Europa de Est și a plecat la Viena. Cu înlocuitorul acestuia, nu s-a mai înțeles. A fost un moment de cotitură, când artistul a realizat că munca pe partea grafică i-a ocupat atât de mult timp, încât nu a mai avut când să se ocupe de pasiunea sa pentru artă. Astfel, în anul 2000, Nicu Dumitrescu a primit o invitație să participe la un curs de sticlărie ținut de un individ de la Murano, în atelierul profesorului Ghilduș.
Maestrul zâmbește în timp ce își deapănă amintirile, dar nu se oprește decât când îl atenționez că a uitat de unde a pornit cu povestirile sale. Sare dintr-una-ntr-alta, dar toate se leagă-ntre ele: „Nu mai știu cât a costat. Am luat-o și pe-o angajată de-a mea. Aveam o echipă de 4-5 oameni și lucram. Hai să vedem cum e cu sticlăria de Murano. Am facut cursul de sticlărie de Murano la profesorul Ghilduș, ceea ce m-a făcut să vreau să cumpăr cuptor de la Murano, pe care l-am instalat în Cantemir. Pe la 800 de grade o lua înapoi, iar mai creștea, făcea ca nebunu. Am luat legătura cu italienii, care ziceau că nu avem noi tensiunea bună. După o ceartă cu italienii le-am zis să își ia cuptorul înapoi și să-mi dea banii. Apoi am vorbit cu o firmă din România să îmi facă cuptorul și am început să mă joc cu sticla. În anul 2000. Sincer, mi-a plăcut. Atunci lucram cu Vali Leahu, ziarist. Era foarte încântat. Au apărut și 4 pagini în Hustler, un articol. Am scăpat de Garda Financiară cu articolul din Hustler. Avem atelierul la etaj, ușă cu geam de sticlă. Eu îi vedeam pe ei, ei nu. Eu sunt fan Caragiale… Parcă erau de la FBI. Au făcut o verificare încrucișată a actelor contabile. Erau ațoși de nu se poate. Cu o zi înainte, îmi adusese Vali o pungă cu reviste Hustler. Vreți să vedeți cine sunt eu? Ia și citiți de acolo. Se uitau unul la altul, se uitau amândoi la mine… Pentru articolul ăla i-am făcut un ceas lui Leahu, dar nu era pentru el… Eu începusem cu ceasuri din sticlă. Când i-am facut ceasul – pe care scria JOS CONUMISMU! – , m-a luat cu mașina și m-a dus la Horia Tabacu, care era directorul revistei. Ceasul era pentru el și așa spusese el la Revoluție: JOS CONUMISMU!”
„O să vă pară rău că l-ați votat pe Constantinescu”
Unul dintre foștii consilieri personali ai președintelui Ion Iliescu a fost coleg de serviciu, la un moment dat, cu Nicu Dumitrescu. Este vorba de Mitică Honciu. În 1996, Nicu l-a reîntâlnit pe Mitică, care l-a prezentat președintelui Iliescu. Acesta l-a luat în brațe și l-a pupat. Uimit, Nicu a spus: „Domnule președinte, degeaba mă pupați, că nu v-am votat niciodată, eu totdeauna am votat împotriva dumneavoastră! La care, n-am să uit. Nu i s-a schimbat fața cu nimic și mi s-a adresat direct: <<Da nu-i niciun fel de problemă domnule, sunt două lucruri pe care vreau să vi le spun. Unu, dumneavoastră pentru mine sunteți prietenul lui Mitică Honciu, iar prietenia e un lucru sfânt pe lumea asta. Al doilea lucru, chiar mă bucură faptul că îmi spuneți chestia asta, pentru simplul fapt că în momentul ăsta eu cred că am reușit să fac acel pic de democrație, în care fiecare să aibă libertatea să spună ceea ce gândește>>. Stând de vorbă atunci, mi-a zis: <<Să știți că o să vă pară rău că l-ați votat pe Constantinescu>>. Am zis: <<Domnule preșeședinte uitați-vă bine la mine, eu sunt același. Dacă aveți dreptate, care-i problema?>>
M-am întâlnit cu el după doi ani de zile, tot din cauza lui Mitică, m-a chemat la ziua lui Iliescu. Eu habar nu aveam când e ziua lui Iliescu. Îi făcusem o statuie, caricatură… și voiam să-l fac lumânare. Nu doar pe el, pe toți politicienii, să-i fac din ceară, pe toți candidații importanți la președinția României, care să se vândă într-un set, toți cu aceeași culoare, ca să nu creez diverse chestii… Ambalajul era o cutie cu o față d-aia de bătrână cu basmaua pe cap, cum își ține mâna la gură și să aibă o bulă cu replica: <<Arză-v-ar focu’ pe toți maică!>>
Nemai fiind președinte până în 2000, Mitică venea pe la mine. La o lună, îmi dădea telefon și ne vedeam la o cafea. Stăteam de vorbă și a văzut Iliescu ăla… Bă, îmi faci mie unul d-ăsta? Îl aveam făcut în rășină epoxidică, cu praf de marmură. I-am făcut unul, care arăta ca de marmură. Mă sună apoi Mitică, cu o zi înainte de ziua lui Iliescu: <<Poți să îmi aduci și mie statueta aia, mâine, că am nevoie de ea?>>
M-am întâlnit cu Iliescu, eu i-am dat statueta și atunci am aflat că e ziua lui. I-am spus: <<Domnule președinte, ați avut dreptate, am fost prost.>> <<Păi de ce?>> <<N-ați spus că dacă voi vota cu Emil Constantinescu… Am luat țeapă domnule, am fost prost.>>
Înainte să intru eu, pleca Oprescu, care îi dăduse un stilou Mont Blanc. În 2002, m-am văzut iar cu Iliescu, când Mitică m-a întrebat dacă vreau să fac două-trei modele de ceasuri, două-trei variante, ceasuri de perete. Erau pentru Iliescu, care dorea să le facă cadou cu ocazia unor vizite în străinătate pe care urma să le aibă. Am făcut, i-au plăcut și am făcut 37 de ceasuri de perete. Atunci a fost o chestie foarte interesantă, pentru că la unul dintre ceasuri era semnătura mea aproape lipită de semnătura lui Iliescu. Mitică nu era în țară în momentul ăla, iar cel care rămăsese în locul lui, când am dus ceasurile, le-a studiat pe fiecare în parte. S-a oprit la unul dintre ele. Era revoltat că ce vom face cu ceasul ăsta, țipa. Motivul: semnătura mea era prea apropriată de cea a președintelui. Chiar atunci, trecea pe acolo, pe hol, Ion Iliescu. Era ușa deschisă. Când ajunge în dreptul ușii, dă <<Bună ziua!>>, iar când pleacă din cadrul ușii, consilierul a început din nou cu gălăgia. Eu nu scoteam niciun cuvânt când, se întoarce Iliescu și zice: <<Da, de ce vă certați?>>. Răspund: <<Eu nu mă cert, nu am obiceiul să mă cert>>. A venit, a văzut ceasurile și a spus: <<Ce frumos…>>, iar consilierul continuă: <<Uite cu semnătura asta>>. Iliescu a replicat: <<Mă simt onorat că ați pus atât de aproape semnăturile! S-ar putea ca peste câțiva ani, semnătura asta a mea să nu mai însemne nimic pentru multă lume, în schimb semnătura domnului Dumitrescu să însemne ceva, iar această alăturare pe mine mă onorează. Domnule Dumitrescu, mă simt onorat și am să fac un lucru: ceasul acesta nu îl voi da, îl voi păstra la mine acasă>> M-ai zi ceva, dacă ai cuvinte!”.
Amprenta inginerului asupra sculpturilor
Istorisirile artistului au fost mult mai multe, însă am fost curios să aflu de ce a ales această ramură a artei și așa cum am bănuit, am aflat că inginerul din Nicu și-a pus amprenta asupra artei sale: „Este deformație profesională, sunt inginer. Poate spre grafică aș tinde, dar spre pictură nu, ea presupune și altceva. Inginerul și-a pus amprenta. După mine, zic că e sculptură, după amicul și curatorul meu Marius Tița, este tot sculptură, dar în care se vede grafica mea”.
Lucrările lui Nicu Dumitrescu combină sicla, metalul, piatra ori marmura. Mi-au plăcut și soclurile din lemn ars, prin tehnica Shou-Sugi-Ban, o tehnică japoneză, prin care pur și simplu face lemnul nemuritor prin ardere. Deși metoda este cunoscută, pentru mine a fost o curiozitate. În plus, operele maestrului sunt pline de simboluri, așa că am vrut să aflu părerea artistului despre elementele folosite.
„Primul limbaj al omului – părerea mea –, nu a fost cuvântul. Cuvântul a apărut abia după ce omul a folosit simbolul și acesta i-a rămas. El nu știa să articuleze cuvinte la început și atunci, prin acele reprezentări ale lui, el vorbea. Omul cred că a vorbit prima dată prin desen. Să ne amintim de cultura Turdaș – Vinča, unde apar cerc, pătrat, punct, linie, S, cele două fulgere, toate sunt în cultura acestui pământ. Aici apare chestia, unde vezi Doamne, sunt protocronii. Este cât se poate de simplu. Citiți un material de la un simpozion al sării: <<Timpul, omul și sarea>>, parcă se numește, undeva pe la mijlocul materialului este o frază care spune cam așa: se pare că în timpul marii glaciațiuni, populațiile umane s-au retras în zonele în care sarea se afla la nivelul solului, ca să supraviețuiască. După terminarea glaciațiunii s-au răspândit din nou. Deci, protocronismul nostru are o semibază. Dacă n-ar fi fost aceste zone, care sunt foarte puține în Europa, unde sarea se află la nivelul solului, poate că oamenii ar fi dispărut de pe pământ, dar s-au retras aici și de aici au plecat.
Îmi plac simbolurile – plăcuțele de la Tărtăria (n.n.: tăbliţele de la Tărtăria conţin, potrivit unor istorici, cel mai vechi scris din lume; este vorba despre trei tăbliţe a cător vechime este estimată la mai mult de 7000 de ani), amuleta de la Mitoc (n.n.: este vorba despre amuleta-pandantiv veche de 22.000 de ani, descoperită de arheologii ieșeni în situl paleolitic de la Mitoc – Malu Galben, jud. Botoșani, în anul 1981; este cea mai veche piesă de artă preistorică descoperită în România). Puțini știu că o serie din elementele primordiale, grafice, ale acestui pământ s-au regăsit atâta timp cât au existat plutașii de pe Bistrița. Ce făceau? Erau tăietorii de lemne de pe malul râului, care tăiau și curățau lemnele și le marcau cu un simbol. Un simbol simplu: un triunghi, un cerc, o cruce, un punct, semne din cultura Turdaș – Vinča și le dădeau drumul pe râuri, ca să le adune apoi în zona Galațiului și să le încarce. Deci, atâta timp cât a existat această lume, simboluri primare s-au regăsit. De aceea eu vreau să le pun într-o formă”.
Materialele folosite pentru realizarea lucrărilor au o energie proprie, care interferează cu energia artistului. Nicu Dumitrescu povestește că: „De exemplu, în timpul unei zile, avem contact cu fel de fel de oameni, ne aflăm în fel de fel de situații, care ne obosesc. Atunci eu vin aici și mă apuc de lucru. Este o refulare, mă descarc de energiile negative, dar mă încarc cu energia elementelor pe care le folosesc și fac un lucru care îmi place mie. Dacă îmi place, automat cred eu că transmite ceva mai departe”.
Cum altfel ar putea fi? Întâlnirea cu maestrul mi-a amintit de o teorie a Chinei antice, care spunea că orice formă de viaţă şi orice materie din univers depinde de energie. Aceste energii interacționează într-un flux neîntrerupt, care circulă în tot organismul și ne influențează viața și felul nostru de a fi. În cazul lui Nicu Dumitrescu, energia se simte, se vede și poate fi admirată prin intermediul lucrărilor sale, care se regăsesc și pe site-urile https://www.saatchiart.com/nicu, https://artstanding.co/product-category/sculptures/?v=2416390f62ea ori https://www.artmarket-gallery.com/category/sculptura.
