Ochelari, păr creţ şi un zâmbet mefistofelic. Aceste câteva cuvinte, care abia tuşează un chip, mai mult caricaturizându-l, sunt de multe ori suficiente ca cei mai mulţi să recunoască în ele nemuritoarea figură a lui Toma Caragiu. A dominat cu talentul său uriaş scena teatrului şi platourile de filmare, în anii 60-70, devenind, datorită televiziunii, unul dintre cei mai îndrăgiţi şi mai populari actori români.
Prietenii apropiaţi, colegii de breaslă şi majoritatea criticilor din acea perioadă spun că era un titan mai degrabă în teatru, decât în film sau în emisiunile de divertisment. Dar, cum nu toţi românii din acea vreme aveau acces la teatru, filmele (seria „Haiducii”, „B.D.”-urile, „Actorul şi sălbaticii”, „Singurătatea florilor”, „Operaţiunea monstrul”, „Gloria nu cântă” etc.) şi mai ales scheciurile din nopţile de Revelion l-au păstat definitiv şi irevocabil în sufletele şi simţirea noastră.
Vă mai amintiţi? „Stimaţi tenismeni şi stimate tenismene, îngăduiţi-mi să vă fac o confidenţă. Am o nouă dragoste: iubesc tenisul. Mustaţa pe care o vedeţi mi-am lăsat-o în semn de omagiu pentru cel care a fost la o mustaţă de Salatieră. Debutul meu în tenis nu s-a produs nici la Progresu, nici la Wimbledon, nici la Forest Hills, ci la cineva de la federaţia de încălzire centrală. Am aşteptat patru seturi până să intru în audienţă, dar cum persoana arbitra în deplasare, am intrat în prelungiri. În finală m-a primit, i-am înmânat memoriul şi, după ce l-a studiat cu toată atenţia, mi-a făcut memoriul ghem. Am luat ghemul, deci am câştigat întâlnirea, şi-am rămas la încălzirea cu lemne. C-aşa-i în tenis!”
Sau: „De ce vă miraţi? Eu sunt Mefisto! Adică, Dracu’! Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar anul trecut am visat că am ajuns în rai. Anul ăsta m-am mutat mult mai jos. Nu ştiţi ce ponoase trag acum ca drac. Dac-aş fi ştiut, dac-aş fi ştiut… Cum face vreunul o prostie, gata şi scuza: nu e el de vină săracu’, dracu’ l-a pus! Eu? Eu vă dau cuvântul meu de onoare că aflu faptul petrecut după ce s-a consumat. Nu ştiu de ce mă amestecă pe mine?!
Nimereşte câte unul o slujbă grasă, cu leafă mare, şi munceşte, munceşte…Pleacă cu o hârtie la semnat la ora opt şi se întoarce la birou la ora trei. Şi-i merge, îi merge…Toţi se întreabă: mă, cine-l ţine p-ăsta-n braţe? Dracu’ ştie! Vă jur că eu nu ştiu nimic! De unde? Ei ştiu toţi, dar tac! Tac, pentru că tăcerea e de aur..!”
Sau scheciul cu „Şopârliţa liberă”, sau cel cu „Icoane pe sticlă”, sau „Călătoria muzicală”, alături de Anda Călugăreanu, sau câte şi mai câte…
O ţigancă i-a ghicit că va muri „de prăbuşire”
Numai că ursita, impasibila, insensibila, indeturnabila, necruţătoarea ursită l-a dus exact unde îi era scris să ajungă pentru a fi răpit de moarte, în fatidica zi de 4 martie 1977. Ce e drept, apropiaţii spun că Toma însuşi, cu puţine zile înainte, se comporta ca şi cum ar fi avut o premoniţie. Asta cu atât mai mult cu cât îi ghicise o ţigancă că va muri „de prăbuşire”. De atunci, nu mai vroia să audă de zborul cu avionul. Dar, din păcate, prăbuşire însemna şi altceva, un „altceva” pe care nu-l anticipa nimeni.
Fără să anunţe ceva anume, ultima zi (4 martie 1977) s-a desfăşurat normal, fără „semne” sau „semnale” care să prevestească ceva. Pe la ora 9.30 se urcă în maşină cu soţia şi pleacă la casa de vacanţă de la Periş. Pe la prânz, trece pe la medicul veterinar şi prietenul său, Chiriţă, care-l ţine la masă, îl invită să doarmă peste noapte la el şi-i pregăteşte o pungă de ficăţei proaspeţi pentru acasă. Pe la ora 15, soţia, care se plictiseşte, îi spune că pleacă în plimbare pe Valea Prahovei şi-l atenţionează că-l va suna acasă la ora nouă şi jumătate seara. Toma o priveşte mirat, tăcut, într-un mod atât de straniu, încât femeia îl întreabă surprinsă: „Ce te uiţi aşa la mine, de parcă ţi-ai lua adio?”
Ajuns acasă, la ora 19.00, o sună pe una din surorile sale şi-i zice să-l trimită pe Dragoş, nepotu-su, să ia pachetul de ficăţei. Pe la 19.30 îi telefonează lui Alexandru Bocăneţ şi-l invită la el, să bea ceva. Este la rându-i sunat de tânărul Nicolae Susan, care îl roagă să accepte să-i fie naş la apropiata cununie, şi-l avertizează: „Voi trece cu fata pe la ora 10.00!”. Ajunge nepotul Dragoş, Toma îl trimite să-i plimbe puţin câinele, iar el coboară la barul „Continental” să cumpere două sticle de apă minerală şi nişte ţigări.
Soseşte Bocăneţ, pe la ora 20.30, la ora 20.55 vine Susan cu logodnica, iar Dragoş este trimis acasă. La ora 21.10 îi telefonează Mariana Calotescu, pentru a-i propune în numele soţului ei, Virgil Calotescu, rolul principal în filmul „Un autobuz pentru moarte” (devenit mai apoi Acţiunea „Autobuzul”). La ora 21.15 primeşte ultimul telefon de la mama sa.
Peste 7 minute un vuiet înfricoşător, greu, se aude parcă din adâncuri, iar pământul începe să se clatine şi să tresare convulsiv. În acel moment raţiunea dispare, totul se desfăşoară instinctiv. Fatidic, Toma, Bocăneţ şi cei doi tineri cred că scăparea le poate veni coborând pe scara principală. Blocul Continental se prăbuşeşte etaj cu etaj, până la nivelul trei. Aflat la etajul II, apartamentul lui Toma rămâne aproape intact. N-a funcţionat instinctul în sensul bun, s-a scurt-circuitat raţiunea? Probabil nici una, nici alta. Aşa a o fi vrut destinul, mărturisit prin gura ghicitoarei…
La scurtă vreme după cutremur, colegii de teatru îl sună acasă. La numărul apelat n-a mai răspuns nimeni, niciodată… După vreo şase zile şi şase nopţi de săpături prin moloz s-a găsit trupul strivit, sfârtecat, de carne şi oase amestecate şi un chip desfigurat, cu părul creţ şi ochelari negri, care aducea cu cel al lui Toma. A fost înmormântat la Bellu, o sală a Teatrului Bulandra se numeşte „Toma Caragiu”, iar strada pe care a locuit îi poartă numele.
Dar oamenii, milioanele de oameni care l-au îndrăgit şi-l îndrăgesc nu-l ţin minte datorită acestor simboluri şi însemne citadine. Nu. Toma Caragiu este viu în fiecare scheci revăzut, în fiecare rol făcut pe scenă, în fiecare personaj interpretat în filme, în fiecare suflet de român. E deja nemuritor! Mai rău este însă faptul că un altul ca el se va naşte peste o sută de ani sau, poate, niciodată! De aceea, n-ar fi rău să-i preţuim amintirea măcar un veac, un singur veac numai! Dumnezeu să te odihnească în ceruri, Tomiţă!
Într-o seară liniştită de început de primăvară, un cutremur de 56 de secunde a mutilat vieţi şi oraşe. Peste 1.500 de oameni şi-au pierdut viaţa, iar zeci de mii de locuinţe au fost puse la pământ. Căutările au durat zile în şir, iar pagubele s-au ridicat la echivalentul, de astăzi, a două miliarde de euro. După 44 de ani, cutremurul din 4 martie 1977 continuă să fie unul dintre coșmarurile care îi bântuie pe români.
