Poezia Marilenei Apostu, un oratoriu liric al revelațiilor

În universul ticsit până peste poate (dacă e îngăduită exprimarea) al poeziei de dragoste, oare mai are loc ceva nou? Prin volumul de debut editorial „Iubește-ți departele!”, Marilena Apostu (foto) răspunde afirmativ. Titlul plachetei sale nu este parafrază facilă a îndemnului biblic, ci mesaj poetic al dragostei neîmplinite și în așteptare. Versurile tutelate de genericul „Scrisori netrimise” narează o iubire căreia nu i se răspunde și rămâne (deocamdată?) o incantație maiestuos melancolică.

Cartea Marileniei Apostu este un oratoriu, dar nu dramatic ci prin excelență liric, însă nu mai puțin grav și frământat, compus însă din mici piese care, asemenea unor scoici, ascund neapărat o perlă. Fiecare dintre poezii are, la un moment dat, o imagine care străluminează ansamblul și îl dezvăluie în integralitatea lui somptuoasă, dar și în… intimitatea sa personală (pleonasm, oximoron?). Dintr-un amplu discurs pătimaș și lucid, străfulgeră exprimări memorabile precum: „o tristețe adăpostește un semn de carte”; „zâmbetul îl voi căra într-o durere precisă”; „viață mea abia încape printre viețile altora”; „lumea fuge din puterile mele”; „un poem desculț umblă toată noaptea prin casă”; „singurătatea e uitată pe balansoar”; „un creion cu un țipăt rotund bântuie printre secunde”; „ca un ghemotoc de hârtie am să mă cuibăresc în palmele tale”; „am să rămân o mie de ani în secunda mea”; „o mână curge ca o pândă”; „orașul se ascunde într-un nume de fată” și multe alte mici bijuterii fermecate care teleportează într-o altă lume.

Să fim înțeleși: aceste notații privesc doar poezia de dragoste a Marilenei Apostu, dar amplitudinea vocației sale lirice se extinde pe spații tematice care deschid porți spre noi revelații. Ne aflăm în fața unei forțe poetice în emergență creatoare.

De ce îi zicem totuși acestui volum de poezii intimiste oratoriu? Și pentru că, așa cum ne învață un dicționar explicativ, oratorit mai înseamnă, între altele, „capelă mică sau încăpere într-o locuință particulară, servind drept loc de rugăciune fără acces public, paraclis”. Paraclis, dar și paradis. Pierdut sau regăsit?

Marilena Apostu (Autor)

Privește trenul care sfărâmă soarele pe șine!  

Degetele desenează o ușă îngustă. Mâine o să plouă,
voi continua să mut plânsul dintr-o parte în alta
este acum multă liniște,
adun jurăminte pierdute pe drum, prin somn
Doar setea mai caută zidurile răgușite de teamă.
Privește trenul care sfărâmă soarele pe șine! Au rămas doar umbre pătate de frica unui surâs
Blândețea ta se joacă în cuvinte și pictează drumuri furișate pe sub uși.

Tristețea are miros de copaci dezgoliți, de oraș pierdut în ceață.
Singurătatea uitată pe o bancă se surpă, așteaptă să se plimbe cu buzunarele doldora de poeme de dragoste.
O liniște frumoasă se întoarce mai devreme acasă.
Mâinile tale de flori întorc răsuflarea lunii. Strigătul tău mă trezește,
o curbă neterminată în părul meu decupează nopți grăbite
ca o lecție de răbdare.

Nu știu unde se termină poezia! 

Nu știu unde se termină poezia! Noaptea nu se mai uită la ceas. Am să rup o bucată de timp apoi o să-l așez pe noptieră. Cuvintele n-au luat totul din mine, ca o scrisoare netrimisă plânsul mă ține în brațe.
Doi nori la pândă și somnul se apleacă peste zile, te caută precum albastrul din fereastră. Secunde îmbătrânite adorm.
Dorm câini de ceață, fluviul se adăpostește de două veacuri, se vede în el depărtarea. Femei uitate-n cer știu că melancolia nu se vinde.
Va trebui să îndur.
Un oraș rătăcit ațipește în carnea mea, mâinile te roagă să te întorci,
am găsit o lumină abandonată pe cărări. Încă te mai aștept somnoroasă, peste mine se tolănesc privirile tale.
O rugină ce acoperă fierul e așteptarea.
Ochii mei turcoaz încă mai stau la taifas cu zăpada și trezesc din somn îngerii triști.
O iarnă întreagă ai încălzit greierii cu palmele tale.
Ascunde-te în rănile mele și cântă lângă mine.

Astăzi nu mai am unde pleca
Astăzi nu mai am unde pleca… Cuvintele se așază în fotoliu,
Voi strivi de tălpi orele moarte.
Curg brațe lungi peste absența noastră, nici pragul casei nu știe unde te-ai dus,
mi-e tot mai frig.
Umbre ascuțite mi-au ros genunchii în jocul fără întrebări, fără glasuri,
Doar tu îmi aduci aminte cât în mine-i nearsă nerăbdarea, sfiala ta dădea buzna în odaie, cuvintele tale mă înveleau, se revărsau pe stradă.
Când voi pleca ele se vor ține după mine.
Poate totuși are dreptate primăvara e singurul bagaj pe care-l port în această dimineață. Ce multă singurătate mi-ai promis!
Până la mine nicio fereastră n-a mai ajuns, drumul și cerul îmi curg pe frunte. Amurgul l-am cărat cu mâinile înghețate, uneori câte o greșeală îmi ia surâsul, chiar umbra mea îți este acum străină, se zbate în sângele tău, în degete.
Surâsul meu îți cumpăra câte ceva, ca o lenjerie mototolită ziua ar fi putut rămâne cu tine. Noaptea ca o nemărginită flutură o eșarfă.

Azi am ales să fiu femeie

Azi am ales să fiu femeie, să miros a lapte, a măr și a moarte
să fiu o coastă nerostită ca un păcat.
Supărarea tăcută locuiește cu un etaj mai jos,
ascult cum o altă femeie ține luna legată de un sân printre cearceafuri,
Pântecul ei e o pânză nepictată de-a lungul răbdării.
Ascult cum cere un cer pentru păsările ce nu-și uită zborul
când iarna a trecut de glezne.

Târziul învelește cu sete un plâns

Încă mai tresar în somn,
liniștea a șubrezit așteptându-te, insomnia îmi crestează pielea…am uitat să exist,
picioarele au obosit.
Acum frigul amestecă măduva viselor mele cu rugăciunea neîmblânzită din cuvinte. Târziul învelește cu sete un plâns.
Doar poemele tale miros a înflorire, mâinile caută răspuns peste tot.
Trecutul a ruginit. Încă mai desenez așteptarea,
În singurătăți și în culori cresc cuvinte risipite. Vântul curge în copaci, secunde triste uită să respire. Mă învelesc cu povești de la Dunăre,
În fiecare noapte mă caută, îmi pun întrebări. Vieți potrivite se îmbată cu tăceri învățate,
Amăgirea visează pescăruși uitați în gleznele ce tresar la cuvintele plecate în grabă.
Aerul zdrobit mă ține de mână.
Un fir de ploaie găsit în cutia poștală așteaptă o după-amiază grăbită să se bucure.

Iubește-ți departele!  

A început să plouă, cu fiecare pas tălpile mele caută loc.
Cămașa spartă de bătăile inimii nu mai mă încape. Un blestem pășește cu rost și-mi încurcă pașii albiți de așteptare.
Vreau să-mi odihnesc șoaptele, frigul pictează o fereastră cu albastru. Norii așază ploile uitate. Degetele desenează lacrimi de copil.
Tăcerea în noaptea aceasta se joacă cu îngerii.
Ochii însetați de clipe umplute cu gust de vară târzie te caută,
toamna și peretele trist se rușinează în fața unui tablou atârnat. Mi-e teamă de cioburi și rădăcini,
frigul înfășurat în tifon cioplește o mărturisire păsărilor pline de sete. A șubrezit liniștea între dungi. Iubește-ți departele!
Ca un copil într-o chilie de sfânt mă tem de cuvintele neștiute
și adorm cu amintiri pentru mâine,
vise încâlcite împart strigătul cu așteptări.
Îngerul îmi coase uniformă în zilele când trag fermoarele până la încheieturi.

You May Also Like

De la Paris la București, pe urmele străbunicului architect (audio)

„Fără titlu”, o lume a iubirii în viziunea actriței Ada d’Albon. Interviu audio

Palatul Suțu: Condeieri de elită ai gazetăriei române au salutat apariția revistei literare „Semne alese” și lansarea cărții scrise de Corneliu Vlad „Cavalerii noilor apocalipse. Nu vă fie frică!”

În viziunea artistului Gabriel Boholț, imaginea este veriga ce oferă armonia vieții

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *