Pe domnul Casian-Gheorghe Balabașciuc (foto) l-am descoperit recent, încercând să găsesc versuri și proză de generație nouă. Este un prozator și un poet bucovinean, născut în Moldovița, județul Suceava, care păstrează prin scrierile sale tradițiile poporului nostru și spiritul românesc. De profesie inginer silivic, domnul Casian Balabașciuc ne-a mărturisit că a început să scrie în anii de studenție „când făceam și pe redactorul la Studioul de radio studențesc Brașov, pentru plăcerea de a face oamenii să se simtă liberi. Mă consider mai mult prozator decât poet, versurile folosindu-le inițial pentru ilustrarea cu catrene a unor fotografii. Ulterior mi s-a sugerat de voci din publicul de pe Facebook că aș putea extinde conținutul catrenelor în poezie”.
Și bine a făcut Casian Balabașciuc că a ascultat opinia prietenilor, căci cu ajutorul rețelelor sociale am putut afla și noi despre frumoasele poezii ale domniei sale.
Versurile sale sunt uneori ca un strigăt către trezirea neamului nostru: „Cu glas evlavios din strană,/ Sporindu-și zi de zi soborul,/ Armata Țării în sutană/ Își apără cu sârg poporul”. Mesajul vibrează și ne amintește să ne întoarcem mai des chipul și inima către crucea credinței în cel mai sfânt lucru care ne-a păstrat identitatea peste veacuri: biserica și Dumnezeu.
Pe de altă parte, realitatea surprinsă de Balabașciuc ne șfichiuie uneori sufletul – „Se ruinează ce-a fost sfânt,/ Se plăsmuiesc alte valori,/ Într-o tăcere de mormânt/ Plătim ce nu suntem datori” – așa cum scrie în poezia „Nu ne cunoaștem”, însă tot el, ne arată și calea către mântuire: „E timpul iarăși să ne știm!”.
Citind versurile poetului bucovinean, m-a purtat gândul la scriitorii poporaniști de altădată, și mi-au venit în minte versurile lui Octavian Goga, care plin de speranță – în poezia „Ceahlăul” – după ce a deplâns „fărâmițarea țării noastre”, relevă speranța întregului nostru neam: „De peste graniţa cea nouă,/ Ca o sălbatică urgie,/ Strigând spre ţarina Moldovei,/ Un munte s-a pornit să vie…/ Şi va să-nsemne cronicarul/ Atunci o zi vijelioasă,/ Ceahlăul n-a rămas la duşmani,/ Ceahlăul s-a întors acasă”.
Voi reveni puțin la Casian-Gheorghe Balabașciuc, care în perioda anilor 1983-1987 a lucrat ca inginer profesor de specialitate la Liceul cu profil de industrializare a lemnului Moldoviţa, apoi a fost șef de ocol silvic la Moldoviţa, ghid de turism ori redactor și colaborator al mai multor reviste precum „România pitorească”, „Bucovina forestieră”, „Vânătorul şi pescarul român”, „Artemis”, „Diana”, „Formula AS”, „Magazin” sau „Pagini bucovinene”. În prezent este referent artistic la Centrul Cultural Bucovina din Suceava.
Pasiunea sa pentru scris l-a purtat din lumea revistelor în cea a televiziunii, astfel că în 1984 a debutat la TVR, în cadrul unei emisiuni de divertisment, ca autor al scenetei umoristice „Pe peron”. Acesta a fost doar începutul, căci apoi a colaborat la multiple emisiuni ale Televiziunii Române de promovare a imaginii Bucovinei: „Dincolo de hartă”, „Exclusiv în România”, „Necunoscuţii de lângă noi”, „Descriptio Moldavie” etc., dar a avut și alte colaborari cu posturile Antena 1, TVR 2 ori TVR Iași.
Interesant este că deși noi acum ne vom opri doar asupra poeziilor sale, pe care a început să le scrie la îndemnul „vocilor” de pe Facebook, Casian Balabașciuc este cunoscut ca prozator. A publicat o serie de cărți cu povestiri, dintre care amintim câteva: „Slujbaşi la Împăratul”, Editura Sponte sua-1996; „Steluţe de Crăciun”, Editura Sponte sua –1998; „Stranii povestiri huţule”, Editura Cibela-2006; „Tainele din Smidovatic”, Editura Cibela – 2009; „Pădure, pălărie verde”, Editura Cibela- 2010; „Văzute şi nevăzute din Bucovina” – 2012; „Doi paşi prin rai” – 2014; „Sclipiri de rouă” – poezii – 2014 etc. Trebuie să precizăm că domnul Balabașciuc a primit mai multe premii literare, dintre care și Premiul Asociaţiei Jurnaliştilor şi Scriitorilor de Turism din România (2009), la concursul de poveşti ediţia 1999 Iasi a primit Premiul naţional „Ion Creangă”, Premiul revistei „Dacia literară” şi al societăţii culturale „Junimea 90” (2013) sau Premiul „Crucea de argint a Sf. Ştefan cel Mare” acordat de Societatea culturală- Ştefan cel Mare-Bucovina-2007.
Vitalitatea versurilor lui Casian Balabașciuc surprinde plăcut, iar pasiunea sa pentru natură s-a transformat într-o cunună a anotimpurilor: „La început de toamnă are/ Codrul buruieni de leac/ Bune pentru vindecare/ Trupului de om sărac./ Sunt tulpini de pedicuță/ Cu o pulbere la vârf,/ Rugi cu zmeur pe crenguță,/ Ori aromă de sovârv”.
Și gândul mă poartă iarăși la scriitorii noștri poporaniști. Așa cum Calistrat Hogaș a rămas în memoria colectivă a scriitorilor români cu a sa carte de căpătâi „Pe drumuri de munte”, domnul Balabașciuc este îndrăgostit de plaiurile natale, ale Bucovinei mult iubite, pe care le poartă în suflet și în scrierile sale.
Nu ne cunoaștem
Nu ne cunoaștem între noi,
Suntem străini de ce a fost,
Ne copleșesc multe nevoi
Și toate astea au un cost.
Plătim păcate peste tot,
Cu dreptul nostru, vrem nu vrem,
Sfidați de marele complot
Pus în valoare de sistem.
Se ruinează ce-a fost sfânt,
Se plăsmuiesc alte valori,
Într-o tăcere de mormânt
Plătim ce nu suntem datori.
Se scaldă lumea în păcat
Ca-n unda unui lac de-argint,
Am dat ce nu aveam de dat
Pentru elitele ce mint.
Cu năluciri ne păcălim,
La ziceri ce prea tare dor,
Zvârliți dintr-un ținut sublim,
Cu vrăjmășie , în decor.
Încrederile ne-au secat,
Iar setea ne-a înlănțuit,
Sărman popor sacrificat
De cei ce-averi au jinduit.
Tot ce rămâne de făcut,
Pe altă cale să pornim.
Cum ne știam de la-nceput
E timpul iarăși să ne știm!
Abili, cu ițe și verigi,
Ne-au dus de nas unde au vrut.
Am fi strigat, dar cui să-i strigi,
Când unu-i surd, iar altul mut?
Tăcerea-i bună și ca leac
Când nu prea multe sunt de spus.
Năravul omului sărac
E-acela să se lase dus.
Și nu am fost niște pârliți,
Fără de țară și stăpân,
Ne-am dat prea lesne păcăliți
Că-i rușinos să fii român.
De-aveau străinii ce-am avut
Se proclamau neam glorios,
Iar noi, inerți, am decăzut.
Suntem, de alții, mai prejos.
Ne-au luat de-acasă ce aveam.
O pildă pentru mapamond,
Că dacă vrei să fii un neam
Nu poți s-o faci ca vagabond.
Dar chiar așa, slabi și vânduți,
Nu poate fi totul pierdut.
Să ne întoarcem la virtuți
Și să o luăm de la-nceput!
Biserica
Cu glas evlavios din strană,
Sporindu-și zi de zi soborul,
Armata Țării în sutană
Își apără cu sârg poporul.
Un zid în zid de mănăstire
La temelii cu Sfânta cruce
Stăruitor întru zidire
La ce o nouă zi aduce.
E oastea numai cu o armă
Ținută bine în ființă
Ce-ndeamnă duhul să nu doarmă,
Să-l întărească în credință;
Din trup și sânge să se-nfrupte
Ca toți ai săi să poată spune,
Cu oastea care duce lupte,
În limba lor o rugăciune.
Rămâne ultima redută
Să țină piept fățiș urgiei
Și nu o vom vedea pierdută
Cât suntem fii ai României.
Cad frunze
S-au stins codrenele tarafuri
Cu cântecele fără scene,
Iar toamna scrie epitafuri
Baladelor nepământene.
Căderea de frunziș și ploaie
Peste tristețile aduse
Și care nu se mai ogoaie
Trezește amintiri apuse.
Să nu-nchizi ochii când te bucuri
De sentimente regăsite.
Din frunze moarte și săruturi
Vin zbor de fluturi și ispite.
De ram desprinsă frunza care
Neașteptate volte face,
Poate aduce ploi cu soare
În inimile prea sărace.
Luciri curate, de alamă,
Plutire sub înalt, fugară,
Din vremuri petrecute cheamă
În toamnă, altă primăvară.
Târziu
Din cer se cerne spor de ape
Încât și gândurile moaie,
Iar nucile încep să crape
Pe ramuri de atâta ploaie.
Vin cețuri pe păduri să cadă
Înfiripate și subtile
Precum un linx pândind o pradă
Fără precauții inutile.
E chip de toamnă mohorîtă
Ce și-a făcut din zi oglindă,
Pe care-n zori o întărâtă
Fâneața parcă aburindă.
Din duhul verii nu rămâne
Decât, cel mult, o amintire
Ca pedepsită să atârne
Într-un crâmpei de nemurire.
Cad frunze când își dau binețe
La ceas târziu și singuratic
Vechi amintiri din tinerețe
Într-un pustiu sordid și static.
Atunci e timpul când apare
Un chip frumos printre regrete
Într-o fugară luminare
Din ochii triști ai unei fete.
O fierărie
Te prețuiesc, cinstite faur,
În vremuri ne-nțelese, când
Dispar brățările de aur
Întoarse tragic în pământ.
Nefolosite, zac uitate
Mulțimi de scule cu meniri
În șurile dărăpănate,
Sub grinzi bătrâne și subțiri.
Din ajutoare prețioase
Au devenit doar fiare vechi
Zăcând, fără folos rămase,
Lângă butoaie de curechi.
Pe ruginite nicovale
Rar mai adastă vreun ciocan
Ca aerul zvâcnit din foale
Să-ncingă jar sub un cazan.
O daltă ce lua prea grosul
Cu amintire de tăiș
Așteaptă să-și reia prinosul
Cuprinsă de păienjeniș.
Din praful gros întins de vreme,
Roase, potcoavele răsar,
Nădăjduind să mai întreme
Galopul unui armăsar.
Frânturi de meserii uitate
În ateliere țărănești
Pierdute-n părăsite sate
Ar vrea să mai primească vești.
Să se aprindă o vipie
Ar vrea, în gură de cuptor.
Dar ce-a murit, nu mai învie,
Iar, din păcate, toate mor.
Și lumea își alege cale
Spre un deznodământ anost,
Cu revelații epocale,
Ce spulberă ce bun a fost!
Schimbarea
Au trecut toamne lungi
Peste-al nostru pământ,
De-ale vieții porunci
Cei ce-au fost nu mai sânt.
Ne-au cercat vijelii
În prezent și-n trecut,
Cât români-au fost vii,
Nimeni nu i-a bătut.
Când destinul ceresc
Ne-a lovit neamul greu,
Înălțam, că-i firesc,
Rugă la Dumnezeu.
N-am privit, nici puțin,
Pe la alții ce fac,
Că eram neam creștin
Și-aveam sânge de dac.
S-a știut din bătrâni
De al nostru hotar
Chiar de-au vrut mulți păgâni
Să-l știrbească măcar.
Au venit cu duium,
Dar în stare am fost
Să-i întoarcem din drum.
Au pierit fără rost.
Sânge mult s-a vărsat
Din trup drept, de viteaz
Ca să stea nepătat
Tricolor și obraz.
Nu oricine-i erou,
Nu-i ușor să fii demn,
Vin dușmanii din nou,
Dar n-au străjile semn.
Astăzi lupte se dau
Cu pumnale de flori,
Iar războinicii stau
Așteptând trădători.
Precum speciile vechi,
Sânt popoare ce mor,
Dar ne-ajung la urechi
Numai dânșii ce vor.
Pe creneluri de mult
Nu mai sunt veterani,
S-a pierdut orice cult
Ce-l găseam la țărani.
E poporul sleit
Sau aiurea plecat,
Nu mai e de găsit
Nici proverbul din sat.
Ce au fost, nu mai sânt
Nici cuvintele-n rugi.
Toate sânt la pământ
Și îți vine să fugi.
Cade lumea ușor
Din păcat în păcat;
Nu mai au viitor
Decât cei ce se bat.
Tăcerile
Prin fire ți s-a hotărât
Destin menit celor săraci:
Să rabzi enorm, să fii urât
Și oricât te-ar durea, să taci.
Ți-a devenit tăcerea țel.
În ea istoria ți-o îmbraci.
Flămând ori săturat, la fel,
În fața realității, taci.
Multe popoare te-au prădat,
Tătari și turci, poleci, cazaci,
Iar jaful nu s-a terminat.
Prădat de-ai tăi, tu rabzi și taci.
Pe vremuri, când a fost mai rău,
Ai dat tribut, peșcheș, haraci.
Plătești și azi cu dreptul tău
Ce ți l-au luat, tu știi, dar taci.
Dacă ai fost nedreptățit,
Îți spui că nu ai ce să faci,
Dreptatea-n lume a pierit.
Și, resemnat, în sine taci.
Când alții pentru un nimic
Fac zarvă și răcnesc în draci,
Pe rostul tău te crezi prea mic
Și copleșit de frică, taci.
Cât timp rămâi îngenuncheat,
Pe umeri vei avea poveri.
Învață, dar să fii bărbat,
Nu te ascunde sub tăceri!
Mica toamnă
Mă leagă de cer toamna cu fire aurii
Și-mi spune iar povestea cu strugurii din vii.
Cum stă într-un ciorchine un spiriduș robust
Ce se pricepe bine să facă vin din must.
Mă amăgește toamna cu dulcile-i minciuni
Și fugărește-acasă cucoare și lăstuni
Să le înlocuiască în crâșme, mustării,
Cu alte păsări rare, dedate la beții.
Mă-nduioșează toamna cu inocența ei
Când scutură de fructe pomi mari și nucii grei,
Când trece cu alaiuri de care pe maidan
Și-ascunde cu discreție un măr într-un ghiozdan.
Pași
Au fost prea mulți sau prea puțini,
Acasă ori printre străini,
Mai mari, mai mici, ușori sau grei?
Oricum au fost, sunt pașii mei.
Îi las ca urme în trecut
Pe-un drum pe care l-am bătut,
Același drum abrupt și drept,
Pe care-a fost să-l iau în piept.
I-am semănat cu mers de orb
Peste verdeață și prin colb,
În gânduri, doruri, în idei,
Când inutil, când cu temei.
Pași singuratici, pași în doi,
Greșiți sau rătăciți în noi,
Pierduți în gol, alăturați,
Pași îndărăt și pași uitați.
În legea mersului lumesc
Sunt sigur că îi regăsesc
Pe căile pentru urmași
Purtând povara altor pași.
Printre băltoace, peste scrum,
Toți facem pași pe-același drum
Din zorii cruzi, din răsărit,
Grăbindu-ne spre infinit.
Din amintiri
Se duc visările prunciei,
Când au trecut, poți să te miri,
Ca versurile poeziei,
Azi, când zâmbim din amintiri.
Mai mulți sau mai puțini deodată,
Par anii stranii năluciri
Uitării vălul să-i străbată
Să povestim din amintiri.
De la o vârstă se termină
Dulceața caldelor trăiri
Și cu fior de toamnă plină
Trăim mereu din amintiri.
Leacuri
La început de toamnă are
Codrul buruieni de leac
Bune pentru vindecare
Trupului de om sărac.
Sunt tulpini de pedicuță
Cu o pulbere la vârf,
Rugi cu zmeur pe crenguță,
Ori aromă de sovârv.
Se găsesc flori de năpraznic,
Ghebe cu aspect livid
Îmbulzite pentru praznic
Pe o cioată de molid.
Afin, chiar și merișoare,
Mur cu fruct întunecat,
Mai în umbră iarbă mare,
Sau lichen deja uscat.
Flori gălbui de sunătoare,
Soc cu boabe și păiuș,
Iar pe margini râd la soare,
Fructe roșii de scoruș.
Leacuri, de folos să fie,
Tuturor codrul a dat.
Numai că, de lăcomie,
Omul nu s-a vindecat.