„Nu mai caut succesul”, un univers sensibil și captivant al amintirilor

A fost odată insula Ada- Kaleh…

Într-o zi, pe când aveam vreo șase ani, căutam prin scrinul bunicii „cutiuța cu bunătăți”, acea cutie în care ea ținea tot felul de dulciuri, pe care noi, copiii din orașul de graniță, Turnu- Severin, le știam chiar pe numele lor sârbesc: kikiriki – arahide învelite în caramel, eurocrem-delicioasă cremă de ciocolată sau balonka – gumă de mestecat. La acea cutie se presupunea că nu aveam acces, întrucât bunica încerca să ne recompenseze chiar ea cu ceva dulce, doar dacă eram cuminți. Iscoditori cum sunt copiii, verișorul meu și cu mine o descoperiserăm, așa că, de multe ori, nu mai așteptam bunăvoința bunicii.

În timp ce scotoceam prin sertare, am găsit însă o altă cutie. Era de tablă, colorată, cu o imagine ce înfățișa o femeie care purta șalvari, într-un peisaj exotic, încât m-a făcut să uit de intenția mea de a savura o ciocolată. Am tresărit când ușa s-a deschis brusc și bunica și-a făcut apariția în pragul ei, privindu-mă dojenitor. Văzând că țin în mână cutia cu turcoaica, privirea ei s-a preschimbat într-una nostalgică. A zâmbit și m-a întrebat:

– Îți place? E un cadou de la bunicul tău, de pe vremea când abia ne cunoscuserăm…  Mi l-a luat de pe insula Ada- Kaleh. E o cutie de rahat turcesc, cum numai acolo se făcea…

-Ce insulă?! am întrebat eu. Apoi mi-am amintit că mai auzisem numele ăsta ciudat și înțelesesem  că trebuia să fie undeva prin apropiere de orașul nostru.

– Și eu cum de n-am fost niciodată acolo?! Mi-ar plăcea atât de mult să merg pe o insulă! exclam eu, imaginându-mi deja un petic de pământ cu vegetație luxuriantă, înconjurat de ape, exact ca în Robinson Crusoe.

Privirea bunicii se întristează:

– Uite, dacă-mi promiți că o să fii cuminte și n-o să-mi mai cauți prin sertare, azi o să-ți spun o poveste adevărată…

– Bunico, pot s-o deschid? o întreb eu, încercând să-mi țin promisiunea.

Și încă înainte de a primi răspunsul am deschis cutia de tablă colorată. Se pare că bunica își păstrase acolo… tinerețea. Fotografii vechi, alb-negru, cu ea și surorile ei îmbrăcate după moda anilor ’30, cu codițe împletite, răsucite pe după urechi. Bunica tânără. Atât de tânără… Ce straniu! Apoi ea împreună cu bunicul. Tot tineri.  Și câteva cărți poștale, pe care le schimbaseră între ei, pe vremea când încă nu erau căsătoriți. Ilustrate cu peisaje frumoase de prin țară. Și cu insula Ada- Kaleh.

– Unii ziceau că acolo era chiar un colț de rai,  își începe bunica povestirea. Iar timpul parcă stătea-n loc… Pe bucata aia îngustă de pământ ce se ițea din Dunăre își duceau viața vreo șase sute de oameni. Majoritatea turci. Aveau chiar și geamie, cu minaret orientat spre Mecca .

– Ce e aceea geamie? Dar minaret? Dar Mecca? o întreupeam eu, de fiecare dată când nu înțelegeam ceva. Iar ea îmi răspundea, cu răbdare.

Bunica îmi povestise că pe lume sunt mai multe religii, deși Dumnezeu e numai unul. Doar că oamenii îl numesc diferit.

– Pe insulă ajungeai cu barca, iar ei, locuitorii de acolo, erau tare bucuroși de musafiri. Aici pe la noi e mai cald ca în restul țării. Clima mediteraneană făcea deci ca pe micul petic oriental să crească o mulțime de măslini, leandri și smochini. Și trandafiri… Atât de mulți trandafiri, din care ei făceau dulceață sau parfum… mici suveniruri pentru turiștii care veneau în valuri pe acest tărâm de poveste. Insularii ar fi putut trăi ca-n paradis, mâncând doar fructe din pomi și pescuind. Ei însă aveau acolo chiar și fabrici: de țigarete, de rahat…

Ochii îi cad, cu nostalgie, pe cutia cu turcoaică pe care eu o țineam încă pe genunchi.

– Cum îți spuneam, cutia asta de rahat mi-a cumpărat-o bunicul tău. Îmi amintesc și acum ziua aia cu soare, când am vizitat bazarul și am băut cafea la nisip. Cetatea de pe insulă era minunată. Iar oamenii își construiseră case chiar pe zidurile ei. Era tare ciudat să vezi case cocoțate pe fortăreață… Turcii erau la fel de primitori cu oamenii de rând, ca și cu regii. Știau că e un loc unic în lume. Și vechi, încă de pe vremea lui Herodot. Ba chiar, în interiorul geamiei se zice că se afla cel mai mare covor din Europa, care le fusese dăruit de către un sultan. Se mândreau că pe insulă poposise Carol al II lea, dar și tânărul rege Mihai.

– Dar bunico- insist eu- pe mine de ce nu m-ați dus niciodată în locul ăsta atât de frumos?!

– Mi-ar fi plăcut să-l vezi și tu… Dar, din păcate, insula nu mai există.

– De ce?! întreb, cu tristețe.

– S-a scufundat, îmi răspunde ea grav.

– Cum?! S-a scufundat cu tot cu oameni? Cu pomi, cu case, cu cetate?

– Nu, draga mea. Oamenii plecaseră deja de pe insulă. Chiar și cetatea, aș putea spune că a scăpat.

Am privit-o uimită. Și atunci a continuat să-mi explice.

– Știi barajul de la Porțile de Fier?

– Sigur! îi răspund eu, mândră. Ne-au dus acolo, cu grădinița. Tovarășa educatoare ne-a povestit cât e de important. De acolo avem electricitate.

– Ei bine, ăsta a fost prețul pe care a trebuit să-l plătim pentru construcția barajului: scufundarea insulei Ada- Kaleh.

Am simțit că-mi dau lacrimile. Ca atunci când bunica îmi citise legenda Meșterului Manole…

– Dar oamenii unde s-au dus?!

– Păi, mulți dintre ei au plecat în Turcia. Unii la Constanța. Iar alții au venit aici,  la Severin. Nu știai că vecinii noștri turci au venit chiar de pe Ada- Kaleh?

Nu știam. Știam doar că sunt turci și era amuzant s-o aud pe fetița lor strigându-și tatăl “baba” (tată –tr).

– Bine, dar cetatea? De ce ziceai că a scăpat?!

– Să-ți spun de ce. Cu toții am fost cât se poate de triști când am aflat că insula o să dispară. Și atunci s-a încercat strămutarea ei pe insula Șimian. Care e tot pe Dunăre, nu departe de aici. Oamenii au muncit mult, ba chiar au numerotat fiecare cărămidă a fortăreței , ca s-o reconstruiască în noul loc. Se dorea refacerea Ada- Kaleh-ului, întocmai cum fusese odinioară. Deși n-ar mai fi fost la fel… Oamenii, amintirile, smochinii, trandafirii, viața însăși… Tot ar fi fost ceva… Măcar ca atracție turistică.  Altfel, insula asta, Șimian, e părăsită. Chiar dacă acum se înalță pe ea vechea cetate. Cine știe?! Poate o să se țină de cuvânt și o s-o refacă în întregime. O să te plimbi și tu atunci cu barca și poate o să primești o cutie cu delicatese turcești chiar mai frumoasă decât asta pe care ai văzut-o azi…

Zâmbește.

Insula, din păcate, nu s-a mai refăcut. Cetatea Ada-Kaleh, strămutată pe insula Șimian, păstrează în cărămizile ei vechi de sute de ani, amintirea a ceea ce a fost odată: strașnică fortăreață, râvnită când de otomani, când de habsburgi. Dăduse chiar ea numele insulei, Ada- Kaleh însemnând “insula fortăreață’’. Uitată odată la Congresul de pace de la Berlin, uitată acum de vreme și de lume…

Eu însă n-am uitat-o. Cum n-am uitat nici ziua când am găsit, întâmplător, cutia cu turcoaica în șalvari. Am adormit în seara aceea cu gândul la tărâmul de poveste… de pe vremea când timpul parcă stătea în loc, la umbra smochinilor și în parfum de trandafiri…

O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat, era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui…

Profesorul de istorie se așază la catedră și deschide catalogul. În clasă se așterne o liniște apăsătoare.

Astăzi iese la lecție… Toți elevii de clasa a VIII-a îl privesc cu ochii măriți, în așteptare… Alexandrescu!

Copiii răsuflă ușurați. În afară de Alexandrescu, bineînțeles. Ce ghinion să fii primul la catalog! Căci majoritatea profesorilor, când decideau să-și asculte elevii, începeau chiar cu prima pagină.

– „România în cel de-Al Doilea Război Mondial”- începe băiatul, ușor timorat, să prezinte lecția de zi. După perioda de neutralitate de mai bine de un an, România se aliază cu Puterile Axei, în octombrie 1940 și intră în război de partea acestora în iunie 1941.

Atât profesorul cât și elevii îl ascultă cu atenție.

– La 23 august 1944, Regele Mihai anunță încheierea războiului cu Națiunile Unite și întoarcerea armelor împotriva Germaniei.

– Cum?! își întreabă colega, uimit, Cristi, băiatul din banca a doua, cu o voce mai puternică decât intenționase. Pesemne că nu-și pregătise lecția. Regele Mihai, german și el, a decis să-și atace frații de sânge?!

Dar fata ridică din umeri, nepăsătoare. Nu-i plăcuseră niciodată războaiele…

Totalul morților români este de…

Cel scos la lecție simte cum palmele i se umezesc.

– 93.326- îi șoptește, binevoitor, colegul de bancă.

– 93.326 răspunde, victorios, elevul Alexandrescu. Cifrele nu sunt însă, foarte exacte, își mai amintește el.

Căci pierderile de vieți omenești ajunseseră doar niște… cifre tare greu de memorat ale unei lecții de istorie.

– Asta fără să fie incluși prizonierii și cei dispăruți. Și nici cei aproximativ 50.000 de morți, etnici români, din armata ungară- completează profesorul, destul de mulțumit, totuși, de răspunsul băiatului.

O fotografie mică, alb-negru, puțin îngălbenită de vreme, ce îl înfățișa soldat, era singura amintire pe care o avea cu tatăl lui… Asta dacă o poză poate fi considerată amintire.

I-ar fi plăcut ca în imaginea pe care și-o proiecta în minte, în fiecare seară, la culcare, când își spunea rugăciunea, tatăl lui să nu fi fost îmbrăcat în haine militare. Și totuși, doar așa și-l putea închipui… cu hainele acelea care-l conduseseră la pieire și pe care copilul nu le putea suferi. Căci așa socotea el, că hainele militare fuseseră de vină că tatăl nu i se mai întorsese vreodată…

Nici nu-și încheiase bine stagiul militar, că și fusese chemat la război. Obținuse, cu greu, o permisie și astfel ajunsese să-și vadă pentru prima oară fiul, ce împlinise deja șase luni. Nu știuse atunci că va fi și singura dată când îl va îmbrățișa…

– Mamă, a fost fericit să mă vadă? întreba copilul, deși știa că răspunsul avea să fie mereu același.

– Extrem de fericit, dragul meu! Nu-ți mai dădea drumul din brațe și te acoperea cu sărutări…

Tatăl meu, copilul de atunci, părea să fie mulțumit de răspuns. Ca oricărui copil, îi plăcea să se știe iubit. Chiar și de acolo, dintre stele. Căci maică-sa îi arăta pe cerul înstelat al serilor de vară câte un astru strălucitor, de unde, se pare că tatăl veghea asupra lui.

Ar fi plâns oare mai mult după el, dacă l-ar fi cunoscut? I-ar fi lipsit mai mult mângâierea lui? Cum era să-i zici cuiva „tată”? Erau întrebări la care nu găsea răspuns.

– Uite, îmi arată într-o zi tata, o fotografie cu el și  mama lui, îmbrăcați în straie de sărbătoare. Ne îmbrăcaserăm special pentru poză. Nu toată ziua trecea prin sat un fotograf…

Maică-sa părea tare mândră și îl ținea strâns de mână pe băiețelul bălai, de nici șase ani.

Aveam sandale, vezi? îmi zice tata.

Eu îl privesc mirată. Și ce dacă avea sandale?!

Eram singurul copil din sat care avea sandale, mă lămurește el. Altfel, toți cei mici, umblau vara desculți…

Bunica mea se străduise, ca mamă singură, să-l răsfețe așa cum putea. Crezuse că o pereche de sandale îi mai alină copilului suferința de a crește fără tată. Iar el, iată, apreciase micul gest.

Îmi place să răsfoiesc, din când în când, albumele cu poze. Și, parcă cel mai mult îmi plac fotografiile vechi. Ochii îmi cad, întâmplător, pe poza soldatului.

Eram în anul al treilea de facultate și realizam că bunicul meu era mai tânăr decât mine. Ce straniu! Avea să rămână mereu tânăr…

Tată, ce l-ai fi întrebat, dacă l-ai fi cunoscut?

– La încheierea războiului, pe planul diplomatic, doar participarea de partea Axei a fost luată în considerare. Iar România a semnat Tratatul de pace de la Paris, în 1946, ca stat învins, își încheie, într-o notă tristă, elevul, expunerea.

Colegul lui, Cristi, rămâne de-a dreptul consternat: „Stat învins?! Adică ei luptaseră atât și întorseseră armele împotriva Germaniei în van?!”

Eroii de război și-au jertfit propria viață, în speranța refacerii României Mari. Ei vor rămâne eroii țării noastre, fie că au luptat împotriva URSS, fie împotriva Germaniei naziste. Au plătit mult prea scump un ideal care n-avea să se realizeze întocmai. Un ideal pe care-l plănuiseră cârmuitorii, atunci când au decis să-i trimtă la luptă. Iar ei s-au dus, mulți dintre ei găsindu-și pieirea. Au luptat vitejește, până în ultima clipă, deși convingerea mea e că deja  aflaseră că vor fi nimiciți sau umiliți, ca prizonieri de război. Sau poate erau prea sleiți să mai gândească limpede. Și atunci îndeplineau, orbește, ordinele.

Și tot mai cred că bunicul meu, acel tânăr de nici 21 de ani, ar fi dat orice să-și poată vedea fiul crescând. Să-l aștepte în pridvor, atunci când se întorcea de la școală. Să ridice împreună zmeie. Să-i cumpere chiar el sandale. Să nu se joace niciodată „de-a războiul”…

Și, ah! Ce mândru ar fi fost să-l vadă student la București. Și apoi tată…

– Tată, ce l-ai întrebat atunci când l-ai cunoscut?…

Mama

Primul cuvânt, cel mai iubit din lume! În jurul vârstei de un an, toți copiii  fac cea dintâi și cea mai frumoasă declarație de dragoste. Și, pentru că este de prisos să spună mai multe, probabil, cred ei, e de la sine înțeles că acest cuvânt adună în el toată iubirea de pe pământ. Și o oferă, cu simplitate și inocență, celei care le va călăuzi primii pașii prin viață.

Abia ieșită din adolescență (pentru că părinții noștri se căsătoreau devreme) și fără lecții de „parenting”, ca în vremurile noastre, a învățat din mers să fie mamă. Nu știu dacă s-a întâmplat exact în momentul când a născut prima oară sau atunci când i-a oferit surorii mele, care abia împlinise un an, păpușa mult dorită.

Sora mea primise deja, pe lângă dragostea nemărginită a primului născut și o mulțime de jucării. Însă, cu ochii în lacrimi și printre suspine, o cerea doar pe ea: păpușa- suvenir, primită de mama în dar de la tatăl meu, atunci când se cunoscuseră. Era frumos așezată sus pe șifonier și privea de acolo, cu ochii ei sticloși și cu un aer de  superioritate, întreaga  scenă de familie, cu scâncete de copil și povețe date între generații. Așadar, sub îndrumarea bunicii, care i-a spus că o mamă trebuie să ofere copilului ei totul, a renunțat, mai întâi, la… prețiosul dar cu valoare sentimentală. Spre satisfacția bebelușului, care, cel puțin în ziua aceea, n-a mai plâns. A doua zi păpușa rămăsese fără ochi.

Și, pentru că se crease un precedent, tare greu i-a fost mamei să o țină pe sora cea mare, de acum, departe de ochii vioi ai nou născutei sale surioare. Slavă Domnului că a reușit!

Atunci când am apărut și eu pe lume, câțiva ani mai târziu, am fost primită în familie cu toată dragostea. Căci nu știu cum se face, dar o mamă poate oferi atâta iubire, ca o fântână ce nu seacă niciodată.

Nu ne spuneam „te iubesc”, așa cum o fac copiii din ziua de azi, căci nu știam că ceea ce simțim se poate exprima în cuvinte. Și nici acum nu cred.

Mama ne-a arătat mereu, mie și celor două surori,  dragostea necondiționată, prin faptele și gesturile ei. Și a știut să ne încurajeze întotdeauna, fiind convinsă, probabil ca toate mamele din lume, că asemenea copii doar ea are.

Îmi amintesc cum, chiar înainte de a împlini șapte ani, mi-a cumpărat cel mai frumos cadou. M-a întrebat, într-o zi:

– Ți-ar plăcea să ai un pian? Iar eu i-am răspuns:

– Mamă, dar ai uitat? Eu am deja unul…

Și chiar aveam: unul de jucărie, mic și roșu, chinezesc, la care ea mă auzea adesea cântând. I-am răspuns scurt și sincer, pentru că nu aș fi vrut să o supun unor cheltuieli suplimentare, mai ales că aveam de gând să-i cer, din nou, o păpușă. Îmi amintesc cum a râs și mi-a explicat că e vorba de un pian adevărat. Am acceptat pe loc, iar într-o săptămână am primit un frumos pian vienez, de concert.

În scurt timp m-a dus la școala de muzică din orașul meu, pentru a susține examenul de admitere la secția de pian. Îmi mai amintesc cum ne-am întâlnit după aceea cu o prietenă a ei.

– Și cum, i-ai luat pian fără să o testezi înainte?! a întrebat, intrigată, femeia. Iar mama a răspuns, senină:

– Sigur. Știam că o să ia examenul. E foarte talentată. Atunci mi s-a părut cel mai natural lucru. Abia acum, însă, privind în urmă, înțeleg uimirea din întrebarea femeii. Dar și mândria din vocea mamei.

Așa cum era normal, mama mi-a călăuzit primii pași. Ce nu știam eu, atunci când eram mică, era că mama mă va mai învăța, peste ani, încă o dată, să merg. Și nu e doar un mod de a o spune. Căci sigur că o mamă e alături de copilul ei, indiferent de vârstă,  atunci când se întâmplă ca acesta să cadă. La fel ca atunci când îi supraveghează primii pași de bebeluș.

Și s-a întâmplat să cad și eu. În toate felurile. Iar mama a fost lângă mine, să mă ajute să mă ridic. Exact la vârsta când credeam că tocmai eu îi voi fi sprijin. Și, așa cum mă așeza la poză, când eram bebeluș, sprijinită într-o lopățică, să-mi țin echilibrul, a reușit să îmi redea echilibrul și acum. Cu ustensile ceva mai altfel decât o lopățică (pe care le-a cumpărat chiar ea, de la parterul clinicii),  dar și cu aceleași vorbe blânde și încurajatoare.

Atunci când mă gândeam că nu mă voi mai ridica vreodată, ea era la fel de încrezătoare, ca în ziua în care mă înscrisese la examenul de pian.

Am crezut că o dezamăgisem. Că îi înșelasem așteptările mărețe pe care le avea de la mine. Și totuși, cât de mult mă înșelasem!

Pentru că începusem să-mi mai revin din căderea mea brutală, ca dintr-un vis urât, mă plimbam, într-o zi frumoasă de vară, prin parcul din centrul orașului meu natal. Orașul cel mai drag, în care merg mereu când simt nevoia să mă reculeg.

Eram cu una dintre surorile mele, care mi-au fost la fel de aproape ca și mama. Și atunci am văzut-o. Stătea  pe o bancă, împreună cu câteva prietene. Ne-a făcut semn cu mâna, să ne apropiem. Se putea lesne citi bucuria din privirea ei, când m-a prezentat unei doamne, pe care nu o mai întâlnisem niciodată.

– Uite, doar pe tine nu te cunoscuse prietena mea din America! Și apoi, întorcându-se spre femeie:

– Ea e fiica mea cea mică.

Eram stânjenită. Nu mă simțeam într-o formă tocmai bună, ca să fiu prezentată cuiva. Și atunci am înțeles că, pentru mama, eu nu căzusem niciodată. Și nu aveam niciun motiv să cred că aș fi dezamăgit-o. Era la fel de mândră, ca în dimineața aceea senină de vară târzie, când copilul ei obținuse primul succes din viață. Iar ea nu se mirase deloc…

Bătrânul vânzător de cărți din Centrul vechi

În Centrul vechi al Bucureștilor întâlnim o mulțime de tineri amatori de distracție. Grupuri de turiști gălăgioși. Îl mai găsim, uneori,  pe bărbatul cu fața pudrată și mustață à la Charlie Chaplin, pe pălăria căruia se plimbă, debusolați, doi-trei șoricei minusculi. Tot el mai are și un papagal care, doar pentru câțiva bănuți, îți ghicește norocul, apucând cu ciocul bilețelul care ți-era hărăzit tocmai ție. Totul se întâmplă pe muzica de flașnetă care, alături de arhitectura clădirilor și de piatra cubică, întregește atmosfera Micului Paris interbelic.

Doar dacă mai mergem câțiva pași, realizăm totuși că nu ne-am întors în timp, căci refrene cunoscute din cele mai actuale piese muzicale răzbat prin mulțimea de oameni strânsă în jurul vreunui artist stradal. Cu cât înaintăm, muzica live este amestecată cu cea a teraselor și cafenelelor pe care le găsim la tot pasul, pline-ochi.

Și îl mai întâlnim pe el: bătrânul uscățiv, îmbrăcat într-un costum decolorat de vreme, cu privirea senină și mâini ușor tremurânde, cărând după el, mereu, câteva cărți.

Îl vedeam adesea. Recunosc, de fiecare dată mă cuprindea un sentiment de tristețe. Clipele mele de destindere atunci când mă aflam în oraș cu prietenii erau, cu siguranță, compromise. Cum poți să mai fii vesel, atunci când privești un bătrân care umblă pe străzi, indiferent de vreme, îmbiindu-i pe oameni să-i cumpere cărțile, pentru numai câțiva lei?! Gândeam că ar fi trebuit să stea acasă, eventual să bea un ceai, citind ziarul sau să ia prânzul împreună cu copiii sau nepoții…

Îmi amintesc odată, era într-o sâmbătă când a venit înspre masa la care îmi serveam prânzul. Avea ca de obicei, la el, vreo cinci-șase cărți. S-a apropiat cu o ușoară ezitare, căci nu voia să deranjeze. Privirea mea, însă, probabil l-a încurajat să vină.

– Vă plac cărțile, dominșoară? Credeți că v-ar interesa ceva din ce am? mi s-a adresat el cu o voce blândă.

Sincer, deși îmi place mult să citesc, nu intenționam să cumpăr. Și asta, mai ales pentru că nu mergeam direct acasă și cărțile nu mi-ar fi  încăput în poșetă. Însă bătrânul a început să mi le prezinte, cu duioșie, ca și cum ar fi fost copiii lui:

– Am Balzac, Flaubert, Dostoievski… dar și autori români. Pe Balzac îl am chiar în franceză. Poate cunoașteți limba?

Și îmi așază cărțile pe masă, invitându-mă să le răsfoiesc. Cărțile aveau paginile îngălbenite. Și miroseau a hârtie veche. Miros care, întâmplător, îmi place. Părea că avuseseră și ele viața lor și acum, pur și simplu, îmbătrâniseră. Exact ca bărbatul care le vindea. Însă acestea, spre deosebire de el, aveau privilegiul de a fi nemuritoare…

Mă fâstâcesc puțin, căci nu vreau să-l jignesc. Îi spun că nu le pot cumpăra chiar atunci, că nu am în ce să le duc. Dar că îi voi plăti, totuși, două dintre ele și o să le iau data viitoare când îl văd. Îi întind banii. El îi ia, însă nici prin cap nu-i trece să nu-mi lase cărțile. Se face că nu înțelege micul meu “artificiu”.

– Uitați, cred că o să vă placă să citiți Eugenie Grandet chiar în original.

Îi mulțumesc frumos și-l urmăresc cum se îndepărtează, încet și demn, că doar nu este vreun cerșetor… ci un bătrân vânzător de cărți.

La plecare, mă gândesc să „uit” cărțile pe masă. Mă întorc însă după ele, căci nu mă lasă inima…

Biblioteca mi s-a mai îmbogățit, așadar, cu două cărți. Care nu spun doar poveștile lui Eugenie sau ale Doamnei Bovary. Acestea mai spun încă o poveste, pe care o vom ști doar noi…

A fost odată… în Moldova de peste Prut

Au fost odată ca niciodată un moș și o babă. Și ei au fost binecuvântați cu doi copii: un băiat și o fetiță. Asta era toată bogăția lor. Altfel, erau atât de săraci, încât aveau în ogradă o singură găină. Mai aveau totuși și un cal. Își duceau zilele trudind în sărăcăcioasa lor gospodărie și, dacă părinții nu aveau întotdeauna ce mânca, aveau grijă să aștearnă masa zilnic, măcar pentru copii.  Într-o zi, la poarta lor au bătut doi străini.

Și dacă n-ar fi, nu s-ar povesti… Mai ales pentru că povestea noastră este cât se poate de adevărată. Atâta doar că părinții nu erau bătrâni…

Ei îi așteptau pe oamenii care tocmai sosiseră și se arătaseră bucuroși de oaspeți. Copiii, care își cunoșteau rudele, căci toate erau din sătucul lor, s-au mirat când străinii le-au fost prezentați ca „frați de-ai lor”. Și nu prea  înțelegeau cum niște oameni pe care nu îi mai văzuseră niciodată puteau să fie frați și cu ei, dar și cu părinții lor. Văzându-i mirați, tatăl le-a explicat, zâmbind, că sunt români veniți în Moldova, tocmai de dincolo de Prut.

Musafirii erau jurnaliști: un bărbat și o femeie, ea aflându-se pentru prima oară pe tărâm moldovenesc. Dacă am fi fost într-un basm, pe tânără ar fi chemat-o Ileana Cosânzeana, căci era frumoasă, iar privirea ei blândă s-ar fi potrivit, și ea, cu personajul copilăriei noastre. Dar se numea doar Ileana și, vă mărturisesc, de la ea cunosc întreaga istorioară.

Ileana venise, alături de colegul ei, să facă un reportaj despre alegerile din Republica Moldova. Ne găseam la începutul anilor nouăzeci, când Estul Europei cunoscuse mari schimbări. Și, deși era obișnuită cu sărăcia, căci, s-o spunem drept, nici românii n-o duceau prea bine, imaginea satului în care tocmai poposise, în drumul lor spre Chișinău, cu ulițe prăfuite și copii zdrențăroși, o tulburase. Voise să cumpere de la magazinul din sat câteva dulciuri, căci aflase că merg să viziteze o familie cu copii. Dar observase, cu stupoare, că nu se vindeau nici bomboane și nici măcar pâine, ci doar sare grunjoasă. Nu au avut de ales, așadar au venit „cu mâna goală”, dar cu o mulțime de povești din România, pe care gazdele le ascultau cu sufletul la gură…

Bărbatul casei și-a rugat nevasta să aducă degrabă cănile, să își poată cinsti cum se cuvine oaspeții cu un vin bun, făcut chiar din via lor. Apoi a umplut ochi cănile de lut care fuseseră așezate, cu grijă, pe masă. S-a retras pentru câteva momente într-un colț al odăii și i-a șoptit ceva femeii. Nevastă-sa l-a privit uimită:

Pe Gălbenuș?! Bine, dar ce-o să spună copiii? Și, pe urmă, noi ce-o să facem? s-au auzit, ceva mai tare decât intenționase să le rostească, vorbele femeii.

Dar Ileana nu dăduse mare atenție scurtei discuții dintre soți, care se voise, oricum, ascunsă urechilor ei.

Acum câțiva ani, în timp ce se aflau la joacă pe ulița din sat, cei mici primiseră în dar, de la o bătrână, un pui de găină. Era galben și așa de drăgălaș, încât l-au botezat, pe loc, Gălbenuș. Bucuroși, cum numai copiii pot fi, au fugit de îndată la mama lor, să i-l arate. S-a bucurat și ea, mai mult de bucuria celor mici. Puiul a crescut, s-a dovedit a fi găină, însă numele i-a rămas același. De când crescuse Gălbenuș, mama era ușurată, căci știa că de acum nu mai trebuie să se frământe așa de tare dimineața, întrucât copiii aveau deja  masa asigurată. Găina făcea zilnic câte un ou, pe care îl anunța, cotcodăcind cu mândrie. Cei mici îl luau din cuibar și apoi îl împărțeau, frățește, la micul dejun.

Deși foarte săraci, copiii erau fericiți. Poate și  pentru că nu știau că sunt săraci. Tovarășii lor de joacă trăiau exact în aceleași condiții și se îmbrăcau la fel ca ei. Și casele semănau toate între ele. Iar jucării n-aveau deloc…  Știau însă că părinții îi iubeau mult și le ofereau atât cât puteau ei. Trăiau în pace și armonie și asta conta mai mult decât orice. Iar acum, că aveau oaspeți, erau tare veseli. Mai ales că trăgeau speranța că, mai târziu, o să primească și ei dulceață de vișine, pe  care mama o ținea ascunsă în cămară și o scotea doar atunci când primeau vreo vizită. Mai știau și că nu pot sta prea mult în compania oamenilor mari, căci așa fuseseră învățați. Oricum, aceștia aveau de vorbit mereu lucruri de neînțeles pentru ei. Și atunci, după ce s-au prezentat politicos și au spus fiecare câți ani are, au mai stat puțin prin preajmă și apoi au zbughit-o la joacă.

– Pe mine mă cheamă Mircea. Am zece ani și sunt în clasa a patra – zisese băiatul.

– Iar eu sunt Irina. Am șapte ani. De anul ăsta merg și eu la școală – spusese, mândră, fetița.

Era început de primăvară. Frigul se făcea  încă simțit, dar asta nu-i oprea pe copii din joaca lor. Fetița își aliniase trei păpuși, pe care i le făcuse maică-sa, din cârpe. Erau cam decolorate și în loc de ochi aveau nasturi. Astfel, o păpușă avea „ochi” albaștri, una negri și alta maro. Acestea fuseseră dorințele fetiței și mama se conformase. Părul era și el confecționat din ață, cu grijă aleasă, așa încât păpușa cu „ochi” albaștri avea neapărat „părul” blond. La fel de asortate erau și bruneta, și șatena. Irina s-a apucat să frământe câteva turtițe, din apă amestecată cu țărână. A „gătit” trei porții egale, pe care le-a așezat pe cele trei farfurioare de lut, în fața păpușilor. Astfel, măcar ele, păpușile, nu mai erau nevoite să-și împartă porția de mâncare…

Mircea găsise un băț gros și noduros, care nu știm cum trecuse iarna, fără să fi fost vârât pe foc. Era tare bucuros și îl învârtea prin aer, ca pe o sabie. Se pare că avea și un interlocutor imaginar, căci, la un moment dat i s-a adresat:

– Eu? Îmi apăr sărăcia, și nevoile, și neamul…

A continuat să recite cu patos versurile „Scrisorii a III-a” a lui Eminescu, pe care, poate dacă nu o studiase la școală, o învățase cu siguranță de la părinți. Probabil că îi plăcea mult, pentru că și pe el îl chema Mircea și părea să fie tare mândru de asta.

Tatăl copiilor lipsește câteva minute și la întoarcere are grijă să mai umple cănile musafirilor cu vin. Are multe întrebări de pus, iar jurnalișii, mai ales bărbatul, cu care se cunoștea de mult, sunt bucuroși să-i răspundă. Era curios să știe cum mai e prin România, dar și ce-i mai fac rudele din… Moldova de peste Prut. Căci, în mod ciudat, ca o imagine în oglindă, pentru ei, „Moldova de peste Prut” este cea care își are capitala la Iași.  În tot timpul acesta, femeia trebăluiește prin bucătărie. Apoi vine să așeze masa. Aduce cu ea farfuriile și castroanele, toate din lut. Merge apoi să-i cheme și pe copii. Ei vin de îndată, bucuroși și cu obrajii înroșiți de frig. În timp ce servește supa, mama are o privire gravă. Ileana nu pricepe imediat de ce copiii, în timp ce manâncă, au lacrimi pe obraz. Fetița suspină după fiecare înghițitură și-și șterge ochii cu dosul palmei. Dar lacrimile nu contenesc să curgă. Înțelesese că nu va mai da fuga în fiecare dimineață la Gălbenuș, să-i ia oul. Căci cuibarul rămăsese de acum gol. Ar fi putut să nu mănânce, însă știa că ar supăra-o pe maică-sa. Băiatul avea și el lacrimi în ochi. Însă el plângea într-un fel și de bucurie, căci nu mai simțise gustul cărnii de câțiva ani. De fapt, de dinainte să meargă la școală.

Ileana nu poate să mănânce. Sub pretextul că vrea să fumeze o țigară, iese la poartă. Știe că acolo poate să plângă în voie, fără s-o vadă nimeni.

S-a mai liniștit puțin sau, cel puțin se oprise din plâns, când tatăl copiilor a venit după ea.

S-a întâmplat ceva?!

Nu, nu se întâmplase mai mult decât știa și el…

Știți, mi-ar plăcea să vizitez împrejurimile, îi spune Ileana.

Voia ca  astfel  să-și pună ordine în gânduri și credea că, poate, va avea norocul să uite scena de adineauri.

– Sigur! Eu îmi cer scuze, nu pot să vă însoțesc, am foarte multă treabă azi. Dar vă dau calul. O să vă arate tot ce-i mai frumos pe aici. E un ghid bun… Zâmbește.

– Bine, dar eu nu știu să călăresc. Nu m-am urcat în viața mea pe un cal! exclamă tânăra, mirată de propunerea bărbatului. Și, oricum, n-aș ști pe unde să mă duc…

– Nu e asta o problemă. Îi dau jos șaua. O să mergeți mai bine așa, dacă ziceți că nu ați călărit niciodată. De dus- vă duce el.

Zis și făcut. Ileana pornește astfel la pas, ținându-se de coama calului. Acesta merge încet și o lasă pe fată să observe, în detaliu, satul moldovenesc, casele și oamenii care mai ies pe la porți, să-i dea binețe.

Se lasă purtată de cal și îi vorbește blând, întrebându-l în glumă unde are de gând s-o ducă. El poate că o înțelege, dar cu siguranță nu-i  răspunde, căci nu este un cal fermecat, din povești. Însă cu adevărat de basm este locul în care poposesc.

Au mers preț de mai bine de o oră și Ileana a început  să se îngrijoreze, căci lăsaseră de mult în urmă satul. Și nu știa cum să-l facă să se oprească, măcar să se dea jos de pe el, să nu se îndepărteze și mai mult.

Pentru că nu știa cum să-și exprime teama, începuse chiar să-i vorbească, de parcă se putea produce o minune și calul i-ar fi făcut pe plac. Dar, văzând că nu-i chip să-l înduplece, se lăsase din nou în voia lui. Animalul a mers în continuare la pas și nu s-a oprit decât când au ajuns în cea mai frumoasă pădure pe care o văzuse Ileana în viața ei.

La poalele copacilor, încă amorțiți, pentru că primăvara abia începea să-și facă simțită prezența, se întindea un imens covor de ghiocei. Liniștea, care nu era tulburată decât de glasul încântător al păsărelelor, mulțimea de ghiocei și soarele, care se  ițea printre ramurile golașe ale pomilor, întregeau peisajul feeric.

A reușit, în sfârșit, să coboare de pe cal, pentru că acesta se oprise să mănânce din iarba crudă. Iar ea a început să culeagă ghiocei. A uitat, pentru moment, de toate grijile din lume, de alegeri, ba chiar de… Gălbenuș.

După un timp, s-a gândit că e momentul să se întoarcă. Calul însă păștea și nu se arăta interesat s-o însoțească, deși tânăra încerca din nou să-l convingă, cu vorbe blânde.

S-a gândit că e periculos să mai rămână și atunci a făcut cale întoarsă singură. Era sigură că o să-și bucure gazdele cu buchetul de ghiocei pe care abia îi putea cuprinde, dar era neliniștită, căci nu știa ce să le spună de cal.

Drumul de întoarcere a fost lung și obositor. Iar când a ajuns, a explicat, stânjenită, că fusese nevoită să lase animalul în pădure. Când i-a citit îngrijorarea pe față, Mircea a început să râdă:

Nu vă fie teamă, domnișoară! O să se întoarcă singur acasă. Cunoaște bine drumul. Merge în pădure atunci când i se face foame. Dar se întoarce el, fiți fără grijă!

Și chiar așa a fost. Nu a durat mult și calul era deja în ogradă.

– Mai știi ceva de ei? o întreb, zilele astea pe Ileana.

Nu mai știa. Era singura dată când îi văzuse. Dar povestea simplă a oamenilor din Stejereni o marcase pentru toată viața…

Poate că cei doi frați veniseră în România. Tatăl lor povestise atunci, cu mândrie, despre rezultatele deosebite la învățătură ale copiilor și le spusese că visul lui este să-i trimită să studieze aici. Aflase că statul român va acorda burse pentru tinerii moldoveni merituoși. Era convins că Mircea și Irina le vor primi. Pentru ei, șansa, Occidentul, deschiderea către o Europă prosperă o reprezenta plecarea în România.

Ileana s-a gândit mai ales acum la ei, când urmăream împreună la televizor imagini de la celebrarea centenarului unirii Basarabiei cu România.

Căci… a fost odată o Românie mare. Aniversarea Marii Uniri ne găsește, însă, cu o bucată de pământ mai puțin. Dar, mai ales, cu câteva milioane de suflete peste hotare, cu tot cu poveștile lor…

Țara noastră  nu a pierdut, din păcate, numai pe cei aproximativ patru milioane de români care se cheamă… moldoveni. Ci încă pe atâția! Răspândiți prin toate colțurile lumii, în căutarea unui trai mai bun.

A rămas în urma lor pământul. Dar și casele pustiite, bătrânii și, de multe ori- copiii. Au plecat departe, însă se pare că, spre deosebire de calul din povestea noastră, care și el pleca atunci când simțea foamea, ei nu-și vor mai găsi vreodată drumul înapoi… acasă.

Micul român

Atunci când a aflat că i se va naște primul nepot, mama nu și-a mai încăput în piele de bucurie. Fericirea ei era umbrită însă de faptul că n-o să-i poată cânta chiar ea cântecele de leagăn. Și nu-l va putea strânge în brațe, atunci când va visa urât. Căci micuțul se năștea peste hotare. Ca să-i mai aline suferința și parcă să o simtă mai aproape, sora mea i-a dat bebelușului forma masculină a numelui mamei.

În ziua când băiețelul s-a născut, mama a dat fuga la librărie și a cumpărat o mulțime de cărți de povești. Toate românești. Avea de gând să i le ofere în dar, atunci când sora mea îl va aduce pentru prima oară în țară. Să ia cu ei, astfel, la plecare o bucățică de Românie. Căci ea nu-și putea imagina cum nepoțelul ei ar putea să crească fără poveștile lui Creangă. A scris pe fiecare primă pagină câte un gând frumos, punând în rândurile ei toată dragostea de bunică.

Atunci când se hotărâse să plece, surorii mele celei mai mari îi păruse cea mai bună opțiune. Căci țara noastră nu prea avusese multe să-i ofere. Comunismul lăsase în urmă răni adânci, iar tranziția părea să pregătească o succesiune de „generații de sacrificiu”. Visul de libertate nu adusese cu el și un viitor mai luminos. Așadar, ea a lăsat în urmă o carieră de medic veterinar, dând-o la schimb pe meleaguri mai însorite. Avea să învețe, însă, ca toți românii care locuiesc în afara granițelor, că niciodată nu îți iubești mai mult țara, decât atunci când trăiești departe de ea…

Pe Paul l-am cunoscut când avea șapte luni. Între timp, apăruse pe lume și verișorul lui din România (fiul surorii mele mijlocii), alături de care a fost creștinat, chiar în prima lui vizită acasă, la bunici.

La plecare, mama nu a uitat să-i pună în bagaj, pe lângă jucării și vraful de cărți de povești pe care i le cumpărase.

Sora mea a avut grijă să îl aducă în țară an de an, așa că verile le-am petrecut mereu împreună, spre bucuria micilor verișori. În primele zile când ajungea, Paul avea nevoie de un scurt timp de adaptare, astfel că, mai ales înainte de culcare, o întreba, cuminte, pe maică-sa:

Mama, te superi dacă vorbesc în franceză? Sunt obosit…

Ea nu se supăra. Cum să se supere pe mogâldeața cu păr blond și cârlionțat, ca de îngeraș, care o privea cu ochi întrebători?! Pe mine mă amuza să îl aud vorbind cu accentul lui ușor cântat, de franceză provensală.  Dar el știa că cea mai mare bucurie i-o făcea soră-mii atunci când vorbea în română. Și îi plăcea s-o vadă fericită.

Într-o zi, întreabă sora mea, la telefon:

–  Mamă, ce i-ai zis copilului astă-vară? Azi mi-a povestit educatoarea, amuzată, că Paul era convins că bunicii lui sunt un rege și un împărat!

Mama râde, căci își amintește prea bine cum, vara trecută, îi arătase statuile lui Decebal și Traian, din parcul orașului. Ce putea să-i spună unui copil de trei ani, care o asculta cu atâta atenție, decât că sunt bunicii lui?! Căci neapărat trebuia să-și cunoască originile, iar ea era hotărâtă să-i țină mici lecții de istorie și pe viitor.

Tot la grădiniță, a fost singurul copil din grupă care a știut să redea sunetele animalelor, fără ezitare. Însă, din nou, spre amuzamentul educatoarei, care nu a înțeles o iotă din onomatopeele românești…

Într-una din vizitele mele în Franța, îl urmăream, într-o zi, cum se joacă împreună cu o prietenă, când cei doi micuți văd o buburuză. Și strigă, cu încântare de copil:

– Coccinelle! zice fetița.

– Gărgăriță!- o “corijează” Paul, mirat. Căci iarăși, sunt cuvinte pe care el le știe doar în română. Sora mea privește cu duioșie scena și își amintește de propria-i copilărie, când sufla ușor pe aripile micii buburuze, așa cum făceau toate fetițele:

– „Gărgăriță- riță/ Suie-n poieniță/ Încotro ai zbura/ Acolo m-oi mărita…”

Cumnatul meu îi atrage atenția că poate ar fi trebuit să îl învețe doar franceză. Iată, e confuz uneori și mai amestecă din cuvinte. Ce o să facă la școală, mai târziu?! Dar soră-mea e de neînduplecat. Mai mult, copilul, auzind, bate cu piciorușul în pământ și spune, hotărât:

– Eu sunt român și vreau să vorbesc românește! Maică-sa zâmbește cu drag, mângâindu-i zulufii aurii. Eu mă amuz de „r”-ul francez al… micului român.

Până la urmă, poate că limba maternă nu e limba țării în care te-ai născut și nici a mamei tale. Ci limba în care îți spui rugăciunile… Și atunci, nu pot decât să-i dau dreptate nepotului meu care, înainte să-și spună singur “Înger, îngerașul meu”, ceea ce însemna că se pregătește de culcare, mă roagă să-i citesc o poveste.

– Pe care o vrei? îl întreb.

Iar el se îndreaptă, grav, înspre mica lui bibliotecă (în care cumnatul meu avusese grijă să îi adauge și multe cărți franțuzești) și încearcă să-mi explice, strângându-și mânuța în pumn și apoi desfăcând-o, de câteva ori, în semn că cere ceva:

„Donne-moi l’oeuf, l’oeuf!” („Dă-mi oul, oul!” –fr).

Și atunci eu înțeleg și știu cum o să se bucure mama când o să-i spun că povestea lui preferata este „Punguța cu doi bani”…

Refrenul copilăriei mele…

Grație bunicului meu, am învățat să citesc foarte devreme. Atât de devreme, încât îmi atrăsesem faima întregului cartier în care am copilărit. Și atât de mândru era bunicul de mine, încât nu-i mai ajungea că se mirau  vecinii și aduceau cu ei, chiar de la câteva străzi distanță,  cărți de povești,  să le fac demonstrații. Așa că nu uita să ia cu el un ziar, atunci când ieșea cu mine la plimbare prin parcul din centrul orașului. Știa că mereu își întâlnește acolo prietenii și n-ar fi dorit să rateze vreo ocazie de a se lăuda cu nepoata lui.

Îmi amintesc și acum, cu nostalgie, privirea lui indignată când s-a întâmplat ca unul dintre cunoscuți să-și dea cu părerea cum că eu nu știam, de fapt, să citesc, ci, credea el, învățasem pe de rost articolele din ziar. Nu știu cum de nu i se păruse absurdă această idee. Însă soluția “salvatoare” a venit atunci când, chiar el, prietenul neîncrezător, și-a aruncat privirea pe clădirea în fața căreia ne aflam și mi-a zis:

Ia citește ce scrie acolo, sus!

Chiar dacă nu-mi plăcuse de el și, în mod normal, n-aș fi răspuns, am făcut-o doar pentru bunicul.

Hala Radv Negrv! am citit, deși cuvintele mi se păreau fără nicio noimă. Însă privirea luminoasă a bunicului îmi sugera că mă descurcasem bine. Clădirea încă mai există, e o clădire- monument în centrul orașului meu natal, iar eu, de câte ori o văd, nu pot să mă gândesc decât la bunicul. Pe ea stă scris și acum, cu litere de-o șchioapă numele primului domn al Țării Românești, însă nu știu din ce motive, cu „v” în loc de „u”.

Ca mai toți copiii de la noi, până am mers la școală, am  fost crescută de bunici. Nu prea se pomenea pe atunci ca părinții să fie ajutați de bone. În plus, nu putea fi vreodată răsplătită cu bani dragostea reciprocă ce și- o purtau bunicii și nepoții. Primele povețe de la ei le-am primit. Și rugăciunile de seară de la bunica le-am învățat. Tot ea mă îmbrăca frumos, duminica, pentru biserică. Și, deși mai auzeam vorbe șoptite de către tata mamei, ele rămâneau pentru mine un mister.

Mai bine nu ar lua-o și pe ea la biserică. Dacă o vede vreun coleg al meu?! Să știi că mi-a zis unul, zilele trecute, că mi-a văzut fiica și socrii ieșind din biserică. Știi că asta nu e bine pentru noi…

Am întrebat de ce nu e bine, însă niciunul nu mi-a răspuns.

Era un timp când nu înțelegeam multe lucruri. Și asta, deși știam mai multe decât alți copii de vârsta mea. Chiar dacă atât bunicii cât și părinții erau răbdători cu mine și îmi răspundeau la majoritatea întrebărilor mele de copil, erau momente când tăceau. Și îmi refuzau orice răspuns.

Într-o zi am venit de la grădiniță tare veselă, căci auzisem o glumă nouă. Abia așteptasem să le-o spun și lor, fiind sigură că se vor amuza la fel de tare ca mine, cum o făceau de fiecare dată. Spre dezamăgirea mea, în loc să râdă, au amuțit cu toții.

– Să nu mai spui gluma asta niciodată. Ai înțeles? Promite-mi! îmi spune mama. Eram consternată. Nu numai că nu-i amuzasem, dar se pare că erau supărați pe mine.

– Știi bine că nu ai voie să spui bancuri cu Ceaușescu!

– De ce? Colegul meu, Sabin, ne-a spus-o azi. Iar tovarășele educatoare au râs. El de ce are voie să spună?

– Nu mă interesează ce spune colegul tău Sabin sau alții. Tu, pur și simplu nu ai voie! Pentru că subiectul se încheiase, nu am continuat cu alte argumente. Deși eram tare confuză. De ce eu nu am voie să spun bancuri cu Ceaușescu?! Ei erau foarte veseli atunci când aveam musafiri și parcă râdeau cel mai tare chiar la aceste bancuri. De fapt, nici nu eram în stare să-mi amintesc altele decât cele care îi pomeneau numele.

Altfel, zilele copilăriei mele curgeau armonios. Doar serile de iarnă îmi păreau, uneori, cam plictisitoare. Pentru că bunicul, în loc să se mai joace cu mine sau să-mi  spună povești, prefera să asculte radio-ul. Și nu doar că îl asculta cu mare atenție, dar nu-mi mai dădea voie nici să vorbesc, cât dura emisiunea lui preferată. Ca orice copil, încercasem să-l deturnez de la acest obicei care nu-mi plăcea deloc, însă erau singurele momente când îl vedeam supărat pe mine. Ba chiar, o dată s-a și răstit, încât s-a iscat o ceartă între el și bunica. Ea care, de obicei îl dojenea că mă răsfață prea tare, acum îmi luase apărarea:

– Tu nu înțelegi că e doar un copil?! Normal că se plictisește. Și apoi, n-o să schimbi tu lumea, dacă asculți în fiecare seară „Vocea Americii”. De ăsta nu o să scăpam niciodată!

– De care ăsta? întrebam. Și iarăși se lăsa liniștea.

Vacanțele de vară, când eram mică, mi le  petreceam cu părinții în aceeași stațiune, la mare. Mergeam acolo an de an, încât învățasem toate străzile, hotelurile și parcurile și mă simțeam ca acasă. Mă atașasem de orașul acela și nu-mi puteam imagina un alt loc în care să-mi petrec verile. Mi se părea puțin ciudat, însă, că la atât de mare depărtare de casă, tata se întâlnea cu mulți cunoscuți.

– Sunt colegi cu mine, mi-a răspuns. Aici primim noi, de la minister, bilete pentru vacanță.

Nu prea înțelegeam ce era cu biletele acelea. Dar, de altfel, nu înțelegeam nici de ce aveam nevoie de o bucată de carton, ca să cumpărăm pâine. Așa că nu am pus mai multe întrebări.

Mama ne trezea tare de dimineață la mare, ca să prindem loc pe plajă. Căci, dacă mai zăboveam chiar și o jumătate de oră, nu mai aveam unde să ne întindem cearșaful. Și așa, în graba noastră, eu fiind la o vârstă mică, tot îmi făceam timp să mai joc câte un șotron, găsit pe stradă, desenat cu creta de alți copii sau să sar treptele câte două, pe faleză.

Amintindu-mi de bunici (căci mi se făcea tare dor de ei când eram în vacanță), am început să fredonez și un cântecel. Cum nu-i știam versurile, cântam doar melodia. Parcă acest cântec îmi amintea cel mai mult de ei și de serile lungi petrecute împreună când o aud pe mama că mă strigă, cu o voce ascuțită, de nerecunoscut. Eram mult înaintea lor, căci eu, ca toți copiii, nu aveam răbadare să merg la pas. Mi-am întors privirea, mirată. Și l-am văzut pe tata cam palid la față. Câțiva colegi ai lui, și ei colonei de miliție, împreună cu soțiile și copiii, coborau, la fel de grăbiți, scările ce duceau la plajă. S-au oprit să îl salute. Și m-au privit amuzați. N-au zis nimic, însă privirile lor păreau să-l asigure pe tata că totul e în regulă. Cel puțin din partea lor. La urma urmei și ei aveau copii și, mai ales, trăiau aceleași vremuri…

Recunoscuseră lesne cântecul patrioc american, “Yankee Doodle”, care era semnalul emisiunii interzise de radio pe care o asculta bunicul mereu, cu sufletul la gură. Și se vedea că așteptau și ei. Așteptaseră, poate prea mult, ceva ce avea să vină doar câțiva ani mai târziu…

Atunci când ne-am oprit să mai sărim în bălți…

Doar ce stătuse ploaia. Din asfalt încă mai ieșeau aburi care dansau haotic. Totul în jur mirosea a ploaie. Asfaltul. Trunchirile de copaci îngroșate și scorojite de vreme, de pe marginea trotuarului, prinseseră un miros dulceag. Frunzele. Pe tufele din micul parc de lângă intersecție se prelingea apă de trandafiri. Natura se dezmorțea și viața o lua de la capăt…

Mergeam agale și priveam pâlcul de copii din părculeț.  Strigau în gura mare și erau extaziați de simplul fapt că săreau în cele două-trei bălți ce se formaseră în urma ploii. Zâmbesc. Îmi amintesc cât de frumos era să sari prin bălți. Asta doar dacă te puteai ascunde câteva clipe de ochii mamei…

Alături de mine mergea un băiețel de vreo trei- patru ani. Își ținea strâns tatăl de mână. Ochii micuțului au rămas pironiți pe femeia care tocmai trecea strada. De fapt, chipul femeii nici nu se vedea, căci ea se opintea să ducă cel mai mare pinguin de pluș pe care îl văzusem. Pinguinul cu fular colorat și căciuliță îmi atrăsese și mie atenția, căci tocmai căutam un cadou pentru fetița prietenei mele. Mă gândeam să o întreb de unde l-a cumpărat.

– Tati, uite ce frumos e pinguinul ăla! exclamă copilul. A ajuns la noi tocmai de la Polul Nord!

– De fapt, de la Polul Sud, îl corectează tatăl, blând și cât se poate de serios.

Mă simt de-a dreptul rușinată că tocmai voisem să dau fuga să-l ridic de pe raftul vreunui magazin, de acolo de unde credeam eu că vine acel pinguin de pluș. Așa că n-am mai întrebat-o de unde era. Se stabilise deja că pinguinul venea de la Polul Sud…

Ploaia bătea în geam și pe așa o vreme mohorâtă n-aveam altceva de făcut decât să citesc. Eram în școala primară, pe vremea când timpul încă îmi prisosea. Îmi amintesc și acum povestea pe care am citit-o în ziua aceea ploioasă. Pentru că era cam stranie. Și nu prea semăna cu restul basmelor pe care le citeam, mereu, cu nesaț. Bineînțeles că împărăteasa din povești nu putea avea copii, ca atâtea alte împărătese. Și evident că, până la urmă, bunul Dumnezeu s-a îndurat și i-a ascultat rugămințile fierbinți. În plus, i s-a promis un flăcău cum nu se mai pomenise, înzestrat cu o sete de cunoaștere nemaivăzută. Împărăteasa nu-și mai încăpea în piele de bucurie când își vedea odorul tot citind, tot învățând, întrecându-i pe toți înțelepții de la Curte. Însă, în timp ce ea era tot mai fericită și se mândrea cu fiul ei, băiatul devenea tot mai trist. Căci acesta fusese prețul plătit pentru aducerea lui pe lume: cu cât prințul devenea mai învățat, cu atât era mai nefericit… „De ce, Doamne, se întâmplă una ca asta?” întrebase, într-o zi, îndurerată, mama. „Pentru că dacă ar fi fericit, n-ar mai avea dorință să citeasă. N-ar mai vrea să afle tainele lumii și nu le-ar mai descoperi el însuși pe cele ce vă sunt încă necunoscute…”  primise ea răspunsul.

Am auzit bătăi în geam. De data asta nu mai era ploaia, ci ceata mea de prieteni guralivi, apărută mai ca ciupercile după ploaie.

Hai, vino afară! A trecut ploaia…

Am închis cartea de povești și am zbughit-o la joacă.

Și totuși, recunosc că m-am mai gândit uneori la povestea aceea stranie din copilăria mea…

– Alo? Ce mai faci? se aude de la capătul celălalt al firului vocea amicului meu, fost coleg de facultate, stabilit de ani buni peste hotare, ca mulți dintre prietenii mei.

Mă bucur de fiecare dată să-l aud. Ne punem la punct cu noutățile. Râdem, glumim, ne întristăm sau ne confesăm. Ne îmbărbătăm reciproc și ne dăm curaj să mergem mai departe, fiecare cu viața lui, care ni se mai intersectează, din când în când.

Auzi, știi la ce m-am gândit zilele astea? Al naibii mi-ar mai plăcea să fiu prost…

Eu mă amuz. Nu pot să zic că nu-l înțeleg.

– Sau hai să nu zic „prost”, dar „naiv”, „ignorant”, mai „sărac cu duhul”, așa cum zice Biblia. Pe bune, nici nu zic cuiva că am două facultăți.

– Și masterat, îl tachinez eu.

– Haha, da. Ia zi-mi, la ce m-ajută toate astea?! Că știi cum e, când vine „vijelia” de-ți întunecă gândurile și nu mai vrei s-o auzi nici pe maică-ta la telefon… Nu mai vrei să vezi pe nimeni. Și știi că n-are sens… Sau că, oricum, tu nu găsești vreunul.

Face o pauză.

– Știi ce fac în fiecare an de 1 Mai? Mă uit la știri. La oamenii cărora le iau reporterii interviuri, când stau ei la iarbă verde, pe păturici și întorc micii pe grătar. Și micii sfârâie. Iar lor le sclipesc ochii de bucurie. Sunt fericiți, auzi tu, se vede în privirile lor. Crezi că se gândesc ei la sensul vieții?! Și mă simt prost că îi invidiez. Eu starea asta n-am mai avut-o de când eram copil. Ah, naivitatea și inocența aceea…

Băiețelul ce mergea cu tatăl de mână începuse să-i pună o mulțime de întrebări despre pinguinii de la Polul Sud. La un moment dat, însă, atenția copilului e captată în întregime de  ochiul de apă pe care ploaia îl lăsase în urmă, ispititor, chiar în drumul lui. Razele soarelui se reflectă în apă și copilul o ia la fugă înspre baltă, fascinat. Nu mai e interesat de cuvintele înțelepte ale tatălui, nu mai vrea să știe de pinguini, vrea doar să sară în balta aceea strălucitoare. Să țopăie și să împroaște apa. Sus, cât poate de sus. Ce fericire!

Aleargă și, chiar când să sară în baltă, își amintește de cuvintele mamei: „Să fii cuminte! Să nu te murdărești…”. Se oprește, speriat de ce era să facă. Își privește reflecția în apă. Doi ochi albaștri, senini, îl privesc înapoi. Băscuța albă, aranjată de maică-sa cu grijă, se oglindește și ea, imaculată, în apă. Copilul atinge cu vârful sandalelor marginea bălții. N-o să sară, de dragul mamei. Și, apoi, poate chiar și tata l-ar certa…

A fost probabil prima oară când raționalul a răzbătut în sufletul lui de copil. Și prima oară când nu a mai fost liber…

Poate că viața însăși a început să se înăsprească atunci când ne-am oprit să mai sărim în bălți…