roman

„Vicii vinovate”, o alchimie perfectă între viața de polițist la Narcotice, traficanți și muzică rock

                        Milena Ispas

Construit pe eşafodajul unui crime fiction, cu tuşe noir, romanul „Vicii vinovate”, ce poartă semnătura lui Radu Nastasia, este radiografia unei lumi decadente în care adicţia faţă de droguri şi alcool căpătă valenţe nebănuite. Scris într-un ritm alert, captivant, romanul cuprinde scene pline de suspans, situaţii neprevăzute, confruntări violente între bande rivale de interlopi, asasinate şi morţi subite datorate consumului de droguri.

Deși nu a văzut încă lumina tiparului, colectivul „Semne alese” a avut privilegiul să citescă romanul lui Radu Nastasia și vă prezintă în premieră un fragment.

Ca un veritabil scenariu de film cult, romanul beneficiază şi de o „coloană sonoră”  constituită din piese rock ale căror versuri sunt în strânsă legătură cu drogurile, romanul rămânând astfel fidel versurilor din motto-ul din debut: „sex, drugs and rock’ n’ roll”.

Personajul principal, Rene, este un ofiţer de poliţie judiciară care îşi doreşte cu ardoare să se transfere la Narcotice, simţind că aceasta este menirea lui. Momentan, lâncezeşte într-o unitate care nu-i oferă satisfacţia pe care a căutat-o devenind poliţist. Bazându-se pe solidele cunoştiinţe în domeniu, acumulate ca autodidact, acesta îşi ia inima-n dinţi şi se prezintă la o întrevedere cu şeful structurii ce se ocupă cu lupta împotriva traficului de droguri. Recunoscut ca profesionist, dar sever în ce priveşte recrutările de personal, acesta îl supune unui interviu intimidant la care ofiţerul face faţă cu brio, reuşind să-l convingă pe pretenţiosul şef că este omul potrivit, la locul potrivit.

Prima misiune în care este angrenat chiar a doua zi este încununată de succes, personajul principal fiind cel care salvează operaţiunea de la eşec datorită tenacităţii sale, motiv pentru care i se încredinţează cazul în vederea soluţionării. Asta pentru că Rene este duşmanul formalismului şi a lucrurilor făcute de mântuială. El reprezintă tipul de poliţist workaholic, intransigent, implicat până în măduva oaselor în investigaţiile pe care le întreprinde. Nimic nou până aici, majoritatea copleşitoare a politiştilor şi detectivilor sunt cinstiţi şi corecţi, numai că el se luptă cu patimile sale, femeile şi alcoolul. Deşi exagerează uneori, evită în ultima clipă să cadă în abisul viciilor, ca un veritabil antierou hard-boiled.

Romanul „Vicii vinovate” captivează cititorul prin ineditul situațiilor, în care detaliile despre viața de polițist sub acoperire, aflat pe urma traficanților de droguri, se îmbină straniu și fascinează prin stilul presărat cu mesajele cunoscute ale multor piese rock.

Rene are ca hobby muzica. Când e nerăbdător, sau nu pricepe cum stau lucrurile, fredonează piese rock ale căror versuri au ca tematică drogurile. Înzestrat cu simţul umorului, ce poate fi catalogat uneori negru, alteori cinic, foloseşte un limbaj ironic şi spumos, presărat cu numeroase expresii argotice şi de jargon. Vorbitor de limbi străine, susţine dialoguri care se dovedesc esenţiale în aflarea unor indicii valoroase ce vor fi folosite în investigaţiile sale. Locotenentul major Rene nu caută celebritatea, ci să-şi atingă un ţel aproape nemărturisit, cel de a deveni poliţist sub acoperire.

Astfel, personajul se aventurează în lumea plină de riscuri a drogurilor, urmărind  dealeri şi traficanţi care îl pun uneori în dificultate. Dar Rene ştie cum să se poarte în aceste medii, graţie experienţei căpătate la una dintre secţiile de poliţie bucureştene, unde s-a confruntat cu o gamă largă de infracţiuni. Rutinat în soluţionarea infracţiunilor grave, ofiţerul se simte ca un peşte în apă făcând filaj cu propriile mijloace, trăgând cu urechea, efectuând percheziţii şi recrutând informatori, tehnici esenţiale în rezolvarea celor mai dificile cazuri.

În activitatea sa sinuoasă de investigare a infracţiunilor are parte de nenumărate piedici, cazuri complicate garnisite cu cadavre, şicanări, neajunsuri şi trădări. Şi mai este ceva, uneori îşi vâră nasul şi serviciile de informaţii în cazurile sale, instituţii obişnuite să recurgă la tehnici mai puţin ortodoxe cum ar fi traficul de influenţă şi şantajul, care îi provoacă eroului nostru bătăi de cap.

Dar Rene nu abdică de la planul său, îşi face colaboratori din mediile cele mai diverse, conştient fiind că numai aşa poate răzbate, motiv pentru care se implică cu succes şi în ancheta unor crime în serie cărora le-au căzut victime traficanţi periculoşi. Totodată nu ocoleşte coclaurile, gangurile, cartierele rău famate, barurile şi birturile, hotelurile de mâna a doua dar şi cluburile glam în care cei cu posibilităţi financiare se înfruptă din droguri scumpe, pe care le consideră adevărate delicatese.

Pe durata investigaţiilor paşii îl poartă prin hăţişul lumii interlope înţesate de personaje pitoreşti, condamnaţi şi recidivişti notorii. Sunt infractori autohoni duri, periculoşi, perverşi, meschini, dar mai ales alunecători. Printre aceştia s-au amestecat şi alţi infractori, „de import”. Personaje dubioase, transfugi, emigranţi, sau persoane fără cetăţenie al căror trecut nu îl poate ghici nimeni. Obligat în unele situaţii să aibă alături un partener, Rene îl foloseşte în operaţiunile pe care le întreprinde pe Tony, un coleg mai superficial dar docil, care îi va fi de folos până la un moment dat.

Limbajul romanului este deopotrivă dur, seducător sau intrigant, ceea ce oferă cititorului șansa de a se lăsa fascinat de fiecare pagină în parte. Acțiunea are frecvente întorsături de situație, iar când cititorul crede că se află aproape de deznodământ, imaginația lui va fi înfierbântată de stilul modern și rapid, în care sfârșitul este doar un alt început.

Manuscrisul conţine în jur de 136.100 de cuvinte, fiind structurat în opt capitole, diferite ca întindere. Primul introduce cititorul în atmosfera romanului zugrăvind interviul la care participă Rene, acţiunea din al doilea se continuă în capitolul şapte cu prinderea unui dealer care va colabora la identificarea unui laborator de droguri, deţinut de un cetăţean pakistanez. Capitolul trei este de sine stătător şi se încheie cu arestarea a doi traficanţi iranieni. De menţionat că unul dintre personajele secundare apare episodic în ultimul capitol jucând un rol esenţial în reuşita poliţistului Rene. În capitolele patru şi cinci, locotenentul major Rene rezolvă câteva crime cu AN cărora le-au căzut victime mai mulţi traficanţi de droguri de origine turcă. Capitolul şase se continuă în capitolul opt având ca deznodământ anihilarea unei reţele de droguri cu ramificaţii internaţionale, iar Rene îşi vede visul cu ochii, acela de a lucra ca ofiţer sub acoperire.

Deși nu este un roman negru, întrebarea „who dunn it?” pare să fie laitmotivul ce caracterizează personajele, întâmplările, ba chiar și mesajele din muzica rock ce încântă imaginația cititorului de la primele pagini, până la final.

„Vicii vinovate” va fi cu siguranță rampa care îl va propulsa pe autor direct în rândul romancierilor de succes, deoarece Radu Nastasia a reușit să creeze o alchimie perfectă între viața de polițist la Narcotice, traficanți și muzică rock.

VICII VINOVATE

Radu Nastasia

   Dedic această poveste … „cu cântec” mamei mele, „vinovată” că m-a născut injectat cu drogul povestirii!

Capitolul  1

    Motto:

 „It is a satanic drug thing…you wouldn’ t understand”
 Spine Of God – Monster Magnet[1]

                                                                    

– Şi de ce vrei să vii dumneata la Narcotice, domnuleee lent-major, ce să cauţi aici?

Colonelul Norbert Mantescu a notat ceva într-un dosar şi-abia dacă şi-a ridicat ochii spre mine. Lungise pronunţia unui cuvânt şi mie mi s-a părut că mă ia la mişto. Asta pentru că în structura în care voiam să mă transfer lucrau numai ofiţeri cu vechime apreciabilă şi experienţă pe măsură. Rar se strecura câte un locotenent-major în Comisariatul Naţional al Poliţiei.

Cum adică, ce să caut acolo? Cu alte cuvinte, vezi Doamne, meriţi să vii aici? Sau, poţi să faci faţă?

Mă dusesem recomandat de şeful diviziei speciale Scutul, unde lucram atunci, şi poate de aceea mă primise, altfel n-aveam şanse să ajung la el. Fiind extrem de ocupat, găsise o fereastră şi mă chemase doar aşa, ca să mă vadă. Să mă miroasă, cum spusese chiar el. Colonelul avea reputaţia unui om exigent în selectarea personalului. Trierea ofiţerilor o făcea doar el.

Deşi părea să aibă puţin peste patruzeci de ani, părul încărunţit pe la tâmple, împreună cu sprâncenele încă negre, dese şi late îi conferea un aer de om sever. Avea o privire tăioasă, lungă, iar mie a început să-mi tremure bărbia de emoţie.

– E un vis mai vechi de-al meu!

            – Lasă-mă cu aiurelile astea? a zis un pic nemulţumit poate de ce citise în dosar. Ai văzut vreodată droguri? Eşti în stare să le deosebeşti? a continuat el şirul întrebărilor imprimând cu buricul arătătorului un impuls prespapierului din bronz turnat, ce reprezenta o scenă erotică cu satiri şi nimfe.

Priveam stupefiat micul obiect metalic gândindu-mă ce să răspund. Unde dracu’ să fi văzut nenorocitele alea de droguri? Doar în filme. Sau în reviste.

Ce naiba îmi trebuise, mai bine aş fi stat în banca mea. M-aş fi hazardat dacă aş fi făcut cine ştie ce afirmaţie nesăbuită, pentru ca apoi să fiu luat la bani mărunţi:

– Nu, am şoptit privindu-l temător, cu o voce care parcă nu era a mea.

A schiţat un zâmbet înţelegător, clătinând totodată din cap. Trecuse de când se deschiseseră graniţele şi fenomenul era început. La acea oră, nimeni nu putea estima ce amploare urma să capete traficul de droguri. Poate doar el. 

Văzându-l zâmbind aşa cu zgârcenie m-am mai relaxat un pic, răgaz în care am găsit de cuviinţă să-mi îndrept cravata. Nu-mi plăcea să port „zgardă”.

Corpul meu, rigid ca un manechin de croitorie stătuse încordat ca un arc. Luasem încă de la început o cvasi-poziţie de drepţi, cu degetele întinse pe lângă corp. Doar cele de la picioare îmi stăteau cam chircite în pantofii noi, nepurtaţi. Ar fi trebuit să le fi aplicat un tratament cu urină înainte să-i încalţ, cum făceam cu ghetele de instrucţie din Academie, ca să li se-nmoaie pielea.

Colonelul s-a răsucit în scaunul rotativ. Apoi, ca şi cum lipsea ceva, s-a deplasat stând pe el până în dreptul unei combine audio. Rotilele de cauciuc au scrâşnit, angrenând particulele infime de praf de pe suprafaţa parchetului din lemn de stejar. A apăsat pe tasta play a combinei şi acordurile unei melodii s-au împrăştiat în liniştea ţiuitoare a încăperii.

Melodia celor de la The Clash  îmi era cunoscută. Degetele Colonelului au răsucit butonul potenţiometrului, reglând volumul. Asta-i lipsea, muzica. Acordurile din Julie’s been working for drug squad  se auzeau acum mai clar.

Când compuseseersurile, muzicienii de la The Clash se inspiraseră dintr-un caz real, denumit Operaţiunea Julie [1], desfăşurată în Marea Britanie, prin anii şaptezeci. Atunci, poliţia galeză, folosind un ofiţer sub acoperire, neutralizase o reţea de traficanţi de droguri, reuşind să facă una dintre cele mai mari capturi de LSD din istorie.

Timbrul vocal al solistului era inconfundabil. Dacă n-aş fi fost un afon de primă mână, aş fi devenit cu siguranţă un star rock. Solistul vocal al unei formaţii, frontmanul ei.

Dar natura a fost vitregă şi mi-a dăruit, în locul unei urechi muzicale, chiar două, însă complet nemuzicale. Cu toate acestea, muzica a devenit un hobby pe care l-am cultivat constant încă din adolescenţă, când ascultam, cu cei de seama mea, melodiile cele mai în vogă de atunci. Hiturile vremii.

Deodată, a sunat unul din telefoanele de pe birou. Colonelul a ridicat receptorul şi a răspuns. Slavă Domnului, se ivise un moment de respiro, de care am încercat să beneficiez din plin, mai ales că discuţia părea să-i fi captat atenţia.

Mi-am întors privirea către vitrina plină de distincţii, brevete şi diplome, să nu aibă impresia că trag cu urechea. Diplomele atestau participarea Colonelului la seminarii şi conferinţe. Erau o mulţime, fiind aşezate cu grijă într-o ordine ştiută numai de el. Tot în vitrină, alături de câteva fotografii înrămate de grup, în care figuri cu trăsături hispanice, asiatice ori africane zâmbeau de complezenţă, trona o vază de cristal, pe care scria ceva cu litere galbene, de-o şchioapă. Lângă acestea, pe perete, atârnau plachete gravate, din lemn şi metal.

 Doar o icoană se afla stingheră deasupra acestora, ca o recunoştiinţă supremă adusă Divinităţii, care veghease în tot acest răstimp la bunul mers al lucrurilor.Toată lumea ştia că şeful Narcoticelor scăpase nevătămat din câteva misiuni dificile, iar Colonelul punea toate acestea pe seama nestrămutatei lui credinţe în Dumnezeu.

După ce a terminat convorbirea, acesta mi-a aruncat din nou o privire glacială, iar eu, inspirat cumva de acele dovezi vii ale carierei lui, ce nu lăsau loc de nici un echivoc, am zis:

– Dacă-mi permiteţi… vorbesc engleza, spaniola, germana… 

– Mare scofală. Toată lumea vorbeşte în ziua de azi două sau trei limbi străine.

– Şi turca, dar nu foarte bine, am recunoscut cu jumătate de glas.

Cum ţara noastră se afla pe ruta balcanică, la nici o aruncătură de băţ de una dintre cele mai mari producătoare de droguri din lume, cunoaşterea limbii turce putea fi un argument favorabil.

În copilărie îmi petrecusem vacanţele cu o bunică de sorginte turcă, cadru didactic la o şcoală pentru minorităţi dintr-un sat dobrogean. Bătrâna învăţătoare nu pierduse vremea cu mine, astfel că vorbeam şi citeam destul de bine turca. Nu strălucit…

Aşteptam o reacţie cât de mică din partea lui, dar el m-a privit într-un fel anume, părând că nu-l impresionează mai deloc plurilingvismul cu care mă lăudam.

Deşi stăpâneam bine cele câteva limbi străine amintite, nu emiteam pretenţia că aş fi vreun poliglot. Adevărat, mai tot românul poate îndruga câteva cuvinte într-o limbă străină de recunoaştere internaţională. Şi chiar în turcă. Sunt destule târfe prin cluburile mondene care se dau la turcii cu biştari şi o rup pe limbaltanilor din Ţara Semilunei. Vocabularul român a împrumutat o groază de cuvinte din această limbă.

Rahat, mi-am zis. Na, că tot un cuvânt originar de pe malul Bosforului mi-a venit pe limbă, teribil de dezamăgit de interesul scăzut al Colonelului pentru ce-i spuneam.

– De unde eşti? m-a întrebat cu un glas acru.

– Din… Brăila, „oraşul cuţitarilor” cunoscut pentru încăierările sângeroase dintre bandele interlope, am făcut eu o prezentare mai pitorească locului din care mă trăgeam.

– Şi ce-i cu asta? a fost replica lui neiertătoare, spusă pe un ton repezit.

În curte s-au auzit nişte maşini, probabil plecând în misiune, lucru care i-a distras atenţia.S-a ridicat şi s-a întors către fereastră, înlăturând discret marginea perdelei, cu aerul că supraveghează plecarea, care se petrecea la ordinul lui ferm.

Afară adia un vânticel de primăvară întârziată, înşelătoare. Colonelul a deschis larg geamul. Aerul s-a năpustit înăuntru, răcorind încăperea. Coroanele înmugurite ale teilor au fremătat şi ele, readuse la viaţă. Un mic stol de rândunici, au executat un loop în picaj, derutate de o pală de vânt. Razele soarelui au sclipit, provocând sclipiri argintii în tâmplele Colonelului. Stând aşa în lumina aceea strălucitoare părea un personaj biblic, înconjurat de o aură mitică.

– Sunt crescut pe stradă, domnule Colonel, am mai ţinut eu să îndrept lucrurile. În cartierul în care m-am născut, copii rareori se jucau precum cei de vârsta lor, mai mult se băteau. Şi învăţau să joace barbut, nu de-a v-aţi ascunsa’, iar zmeiele le înălţau după ce exersau aruncatul cu cuţitul la ţintă.

– Prin urmare nu prea eşti la curent cu ce ne ocupăm pe-aici. Habar n-ai ce-s alea droguri, a zis, nepăsându-i ceea ce-I spusesem despre mine.

Eram bulversat. Ce să-i fi zis, că sunt un împătimit rocker şi că ştiu pe deasupra versurile a zeci de cântece? Că multe dintre ele, pe lângă sex, angoasă, moarte, ori politiceni incapabili sau corupţi, au ca temă predilectă drogurile!?  M-am abţinut la timp, deşi îmi stătuse pe limbă să-i spun toate astea.

– Nu prea, i-am dat eu puţină satisfacţie.

– Cu lectura cum stai. Citeşti?

– În general beletristică, dar dacă pun mâna pe o carte interesantă,  nu mă grăbesc să-i citesc ultimile pagini, m-am lăudat eu încercând o glumă.

– Zău, ce anume?

– Cărţi de aventură, spionaj, poliţiste, am spus cu un glas destul de neconvingător. Nu depăşisem încă momentul de stânjeneală instalat în astfel de situaţii.

– Criticii literari sunt de părere că romanele poliţiste nu reprezintă temeiul unei culturi solide. Majoritatea o consideră o literatură ieftină, de divertisment, potrivită pentru navetiştii care încearcă să-şi omoare timpul, m-a dezarmat prin spusele lui, aparent intenţionat.

Nu mă aşteptam la o asemenea opinie. Tocmai de la el. Nici de cunoştiinţele mele lingvistice nu prea părea interesat. Doar el mă întrebase. Mă provocase, şi i-am servit un adevăr pe care-l puteam susţine oricând.

– Poate că aveţi dreptate, dar atât de mult m-au impresionat romanele acelea în adolescenţă încât, celor care îmi puneau acea întrebare stereotipă „ce vrei să te faci când o să fii mare”, le răspundeam invariabil, detectiv. Imaginaţia  mă proiecta într-un viitor în care mă închipuiam investigând cazuri dificile, de genul celor în care domni excentrici încearcă să-şi recupereze inelele cu diamante pierdute, nu se ştie cum, pe la recepţii luxoase. Sau când văduve bogate, misterioase, doresc să-şi regăsească o rudă îndepărtată, pentru a nu înstrăina averea statului, după moarte. Iar eu încasând onorariul, bineînţeles. Când a venit vremea să-mi fac un drum în viaţă, meseria pe care doream să o îmbrăţişez nu era încă o profesiune recunoscută, aşa că am decis să devin poliţist. Mi se pare că este o meserie palpitantă, grea şi mai ales aventuroasă.

– Şi dintre toate personajele care ţi-a plăcut cel mai mult?

–  Phillipe Marlowe pentru că este instictiv, dur, afemeiat, care nu se dă la o parte să tragă din când în când câte o duşcă. Bătrânul Sherlock Holmes e prea cerebral şi cam obişnuia să consume cocaină, am articulat eu ultimul cuvânt, învinovăţindu-l de o faptă reprobabilă, pentru care nu-l puteam simpatiza.

Agentul consumerist britanic 007 era mai sofisticat şi nu prea mă vedeam în pielea lui. Însăşi modul lui de prezentare, devenit legendar, îi conferea o notă de aristocrat, uşor arogant. Bond. James Bond. De aceea împrumutasem formula sa de adresare pentru a mă prezenta atunci când voiam să par interesant. Dar nu i-am împărtăşit Colonelului tot ce-mi trecea prin cap.

Acesta nu a scos nici o vorbă, continuând să mă privească, ascunzând însă un zâmbet maliţios.

Ochii mi-au poposit întâmplător pe suprafaţa biroului, pe care se afla un teanc de cărţi. „Drogues, savoir plus riscquez moins”, am citit pe cotorul uneia dintre ele, „Codul Penal”, pe alta, şi, pe cea mai de jos, titlul unui tratat, ce avea drept subiect drogurile la români, al cărui autor era însuşi Colonelul.

– Am citit şi ceva cărţi de specialitate. Spre exemplu… şi am spus acel titlu.

Auzind acestea, Colonelul s-a ridicat ca împins de un resort de pe scaunul în care se adâncise şi înfundându-şi una din mâini în buzunarul hainei, a făcut câţiva paşi spre mine.

 Nu întâmplător umblasem la coarda sensibilă, amintind una dintre cărţile scrise de el.  

 – Ştii ceva, nu ţine cu trucul asta, a replicat el pe un ton frigid. Ridicase uşor vocea, dar ceva se schimbase în licărul privirii lui.

S-a întors la birou şi aşezându-se pe scaun, a răsucit butonul combinei puţin mai spre dreapta, mai tare.

 Să fie meloman, ca mine? Dacă m-ar recruta am fi putut comenta muzica celor de la The Clash, de exemplu. Numai să mă accepte în departament. Pe fundalul acordurilor de pian, înterpretate într-un ritm antrenant, se auzeau versurile:

„an’ then there came the night of the greatest ever raid / they arrested every drug that had ever been made / they took eighty-two laws/ through eighty-two doors / and they didn’t halt the pull / till the cells were all full/ ‘cos Julie was working for the drug squad”[2]

Ce coincidenţă! Plăcută şi stranie în acelaşi timp. O piesă despre o operaţiune antidrog! Citisem cartea în Academie. Cu sufletul la gură. „Operaţiunea Julie”

Autorul făcuse o groază de destăinuiri, mai ales cum se deghizase în hippie ca să se înfiltreze în inima lumii interlope. Cum urmărise tot soiul de dealerii de junkies.Tare. Mi se părea, de departe, cea mai dificilă misiune în care putea fi angrenat un poliţist.

Dintr-odată, m-am simţit descătuşat. Ca atunci când nu mai ai nimic de pierdut. Fâstâceala de care dădusem dovadă până în acel moment, mi s-a risipit ca din senin. Şi asta datorită magiei muzicii, care m-a eliberat de tot tracul, dezlegându-mi limba. Şi am zis, surprins de propriul curaj:

– Am citit toate cărţile scrise de dumneavoastră. Prin urmare ştiu totul despre droguri. Dar recunosc că n-am văzut în realitate cum arată, bată-le să le bată, l-am înfruntat cu îndrăzneală.

– Teoria e teorie, să ştii că practica te omoară, a replicat Colonelul pe care nu-l vedeam în postura unui profesoraş de liceu descusând un elev care pretinde că şi-a făcut temele. La statutul său nu se preta la aşa ceva. Dar eu nu exagerasem cu nimic, eram gata să dau un răspuns oricărei întrebări mi-ar fi pus.

– N-am dat niciodată înapoi de la muncă.

– La departamentul ăla unde eşti tu acum ai un loc bun, de perspectivă. De ce nu rămâi acolo? Aici e greu şi, mai ales, periculos. Başca faptul că sunt zile întregi când nu o să treci pe acasă! O să stai mai mult plecat pe drumuri, mi-a dezvăluit el un lucru care ar fi invitat pe oricine la reflecţie .

Cât de rău putea să fie? Mai nasol ca la secţie? Hmmm, şi ce voia să spună? Că nu o să mai am aceeaşi program lejer? Asta putea fi clar. Sau că nu o să mai mănânc la popotă, ci pe bordul maşinii. Ei şi?

– Fac faţă oricărui tip de provocări.

– Eşti liber, poţi să pleci!

Epuizasem întreg arsenalul din dotare. „Am lucrat cu sifoane” am vrut să mai zic, dar m-am codit s-o spun pe şleau. Era musai să decelez toate cuvintele, să le aleg doar pe acelea care ar fi fost în avantajul meu. Nu puteam rata o astfel de oportunitate. Preferam să mă întorc la secţie decât înapoi la divizie. Nu mai voiam să-i văd pe toţi cei care îşi dădeauhii pe spate, marea lor majoritate nişte îngâmfaţi. Plini de ei şi ca toţi grandomanii, snobi şi ipocriţi. Inactivi şi lipsiţi de orice simţ al aventurii. Nu-mi plăcea ce făceam şi mai ales, cum suna, aghiotant. Uniforma nu mă atrăgea în mod special şi parcă cuvântul ăsta blestemat, mă lega şi mai tare de tot ce însemna militărie. Pregătirea mea era alta, iar eu voiam să mă desăvârşesc în carieră. 

– Recrutările sunt capitolul meu forte. La secţie aveam o vastă reţea de informatori.

– La ce secţie? m-a întrebat glacial şi deşi întrebarea lui mi s-a părut formulată într-o doară, i-am răspuns:

– La S 10. Vestitul…batalion disciplinar.

Na, o scăpasem. Speram să nu-i sară ţandăra, etichetând astfel o unitate de poliţie.

         – Ce departament?s-a mai interesat el, aruncându-mi încă o privire cercetătoare.

         – Judiciar!

Când Colonelul a apăsat pe butonul interfonului eram convins că va chema secretara ca să mă însoţească afară din birou, dar el a şoptit înăbuşit în microfon:

– Să vină Vârlam mine!

Oare rostisem cuvântul cheie?

Câteva ghemotoace de puf alb ce polenizau plopii care străjuiau curtea interioară, au apucat să dea năvală pe geam. Colonelul a închis geamul, oprind invazia.

 Un maior între două vârste s-a arătat în birou, după o pauză stânjenitoare. Discret, după ce bătuse încet la uşa capitonată, unde aşteptase până primise confirmarea.

           – Ordin şefu’, a spus cel care tocmai intrase, de undeva din spatele meu.

           – El este noul nostru coleg. Începe chiar de mâine.