proză scurtă
Proză scurtă recomandată de 
Zvetlana Preoteasa
„Au fost 110”:
Flacăra istoriei renaște sub condeiul scriitoarei Zvetlana Preoteasa (foto)
Elena Boholt
„Îmi amintesc că eram cam prin clasa a III-a, iar eu stăteam în casă să citesc povestiri istorice, când ceilalți copii de vârsta mea se jucau afară. Eu stăteam apoi și făceam rezumate, iar seara le dicutam cu tata…”, mi-a mărturisit recent Zvetlana Preoteasa, autoarea nuvelei istorice „Au fost 110”. Am citit de câteva ori nuvela și mărturisesc că de fiecare dată m-a impresionat la fel de mult. Și nu doar pentru că este vorba de …
AU FOST 110
Zvetlana Preoteasa
Nepoților mei Marc Anton și Ecaterina Maria
Babi va fi mereu acolo unde vă trăiesc amintirile!
Săpaseră tranșee pentru infanteriști toată seara, acum stăteau ghemotociți unii în alții, oameni și cai semănând cu niște momâi de piatră și într-o tăcere tristă se luptau cu somnul. Bietele animale erau parcă mai atente decât soldații și pentru a fi siguri că nu doarme nimeni, fornăiau repetat sau își încrețeau pielea mișcând din coame. Uneori, băteau din copite și ciuleau urechile, iar atunci frigul parcă dispărea o secundă și apărea, în schimb, teama de a nu fi luați prin surprindere. Santinelele așezate pe stânga și pe dreapta flancului încercau să pătrundă cu privirea prin ceața deasă câmpul de la Lăcrița Mică până spre pod și cu un efort, mai departe, spre pădure. Apoi făceau semn cu mâinile amândouă vrând să spună „nu se vede nimic”. Bine, deci vor mai trăi încă o jumătate de oră, apoi nu se mai știe ce va fi!
Era atât de frig că își simțea fața înțepenită într-o peliculă de gheață care, din când în când, părea că se crapă înțepată fiind de mii de ace, cumplit de dureroase! Mâinile înfășurate în niște cârpe, zdrențuite de acum, se lipeau de hățul calului.
Moartea venea oricum, ori de la ger, ori de la nemți, gândi el. Îi veni să râdă, sau să plângă, nici el nu știa, dar ce prostie a naiba ar mai fi și asta să moară înghețați toți 110 câți erau în escadronul 3?! Adică, să mori, așa, de prost când el își dorea să moară cu un rost, dacă ar fi să moară. Se uită la cel ce stătea cu capul aproape lăsat pe umărul lui stâng, nici nu știa care e. Puse mâna pe el și îl împinse ca să se poată ridica să-și dezmorțească picioarele. Camaradul mormăi ceva și se răzimă în schimb pe sabie. Nici el nu dormea, dar devenise dureros să rostești cuvinte. Și apoi la ce bun cuvintele când gândurile sunt atât de multe și de amare?!
Întinse mâinile în față, se apucă de tălpicile șeii și cu mare greutate reuși să se ridice, se apropie cu fruntea de gâtul calului și o liniște plăcută îl cuprinse. Era ca atunci când îl găsea dimineața în grajd și se grăbeau amândoi să plece. Pentru o clipă …
Proză scurtă recomandată de
„
RECENZIE / NU MAI CAUT SUCCESUL (FRAGMENT)
”
un univers sensibil și captivant al amintirilor
Elena Boholt
Un volum de proză scurtă, apărut anul trecut la „Libris Editorial”, mi-a atras atenția în mod deosebit. Autoarea, Ramona Dogaru, este la prima sa încercare prin care a pășit în lumea scriitorilor ale căror volume au văzut lumina tiparului.
De ce am ales să prezentăm cartea Ramonei? Este foarte simplu. Scriitura și forța mesajului impresionează dincolo de cuvinte. Sensibilitatea Ramonei Dogaru din
NU MAI CAUT SUCCESUL
Ramona Dogaru
A fost odată insula Ada- Kaleh…
Într-o zi, pe când aveam vreo șase ani, căutam prin scrinul bunicii „cutiuța cu bunătăți”, acea cutie în care ea ținea tot felul de dulciuri, pe care noi, copiii din orașul de graniță, Turnu- Severin, le știam chiar pe numele lor sârbesc: kikiriki- arahide învelite în caramel, eurocrem-delicioasă cremă de ciocolată sau balonka- gumă de mestecat. La acea cutie se presupunea că nu aveam acces, întrucât bunica încerca să ne recompenseze chiar ea cu ceva dulce, doar dacă eram cuminți. Iscoditori cum sunt copiii, verișorul meu și cu mine o descoperiserăm, așa că, de multe ori, nu mai așteptam bunăvoința bunicii.
În timp ce scotoceam prin sertare, am găsit însă o altă cutie. Era de tablă, colorată, cu o imagine ce înfățișa o femeie care purta șalvari, într-un peisaj exotic, încât m-a făcut să uit de intenția mea de a savura o ciocolată. Am tresărit când ușa s-a deschis brusc și bunica și-a făcut apariția în pragul ei, privindu-mă dojenitor. Văzând că țin în mână cutia cu turcoaica, privirea ei s-a preschimbat într-una nostalgică. A zâmbit și m-a întrebat:
– Îți place? E un cadou de la bunicul tău, de pe vremea când abia ne cunoscuserăm… Mi l-a luat de pe insula Ada- Kaleh. E o cutie de rahat turcesc, cum numai acolo se făcea…
-Ce insulă?! am întrebat eu. Apoi mi-am amintit că mai auzisem numele ăsta ciudat și înțelesesem că trebuia să fie undeva prin apropiere de orașul nostru.
– Și eu cum de n-am fost niciodată acolo?! Mi-ar plăcea atât de mult să merg pe o insulă! exclam eu, imaginându-mi deja un petic de pământ cu vegetație luxuriantă, înconju
rat de ape, exact ca în Robinson Crusoe.